Ce se mai poate spune despre omul care acum 26 de ani demara programul de tansplantologie hepatică în România, fapt ce dădea, dintr-o dată, șansa unor multe mii de pacienți, de suferinzi cu afecțiuni grave ale ficatului, de a rămâne în viață, de a continua să trăiască normal, cu poftă de viață, cu trăiri și preocupări, exceptând restricțiile specifice, ca ale celorlalți semeni?
„Patriarhul”
Reporterul IMPACT.RO, datorită unei întâmplări de viață unice, l-a supranumit Patriarhul. I se mai spune „Mâna lui Dumnezeu”, ”Părintele” transplantologiei hepatice și într-o sumedenie de alte feluri, toate ca semn al recunoștinței și recunoașterii excelenței sale în Medicină.
Este membru corespondent al Academiei Române, iar alte titluri și distincții, dobândite de-a lungul vieții și carierei sale desăvârșite, încă de la absolvirea Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” în anul 1977, cu media 9.98, vor fi inserate în finalul interviului.
„Am vrut să mă fac ziarist”
Profesorul Univeristar dr. Irinel Popescu s-a născut pe 22 aprilie 1953, în Filiași. A absolvit liceul ”Frații Buzești” din Craiova, după care a vrut să urmeze Facultatea de Jurnalistică. Irinel Popescu, la 18 ani, chiar voia să devină ziarist. Părinții săi, mama, îndeobște, s-au opus, aceștia dorind ca fiul lor să urmeze „o facultate serioasă”. Inițial a fost varianta să dea la Arhitectură, însă, în cele din urmă a dat examen de admitere la Medicină. S-a instalat în București, și, după cum i-a spus reporterului IMPACT.RO, în fiecare an de curs a stat în câte un cartier diferit, în cămin studențesc sau gazdă.
Interviu într-o cafenea cochetă din Cotroceni. La doi pași de facultatea de Medicină
Întâlnirea pentru realizarea acestui interviu a avut loc într-o cafenea din cochetul cartier Cotroceni, nu departe de clădirea UMF „Carol Davila”. Și aceasta și pentru că programul distinsului profesor la Clinica de chirurgie hepatică, din cadrul Institutului Clinic Fundeni, nu mai este așa de încărcat. Legislația nu i-a dat de ales și a fost nevoit să se pensioneze. Dar colaboarea, îndrumarea echipelor pe care le-a format, prezența sa în sala de operații fac, în continuare, parte din agenda sa.
Discursul profesorului Irinel Popescu a decurs natural, abia întrerupt de întrebările și curiozitățile reporterului. Ca de obicei, când este vorba de un personaj de anvergura profesorului dr. Irinel Popescu, întrebările au fost extrase din materialul jurnalistic, lăsând cât mai mult loc relatării celui intervievat.
Transplantul, dificultăți specific în funcție de organul transplantat
Prof. dr. Irinel Popescu: „Transplantul hepatic este probabil cel mai greu tip de chirurgie abdominală invers, iată, rinichiul pune probleme imunologice foarte speciale, care uneori sunt greu de depășit, care la ficat există mai puțin.
Inima pune problemă donatorilor, în sensul că ei trebuie să fie oameni tineri, în timp ce la ficat putem preleva și de la persoane trecute de 80 de ani. Inima pune problema indicațiilor, care sunt relativ restrânse comparativ cu marele număr de boli cardiovasculare, deci sunt lucruri diferite și fiecare din aceste tipuri de transplant este atribuit unui anumit tip de specialități, iar transplantul ficatului este atașat chirurgiei hepato-biliar-pancreatice, mai ales că atunci când se face și de la donator în viață, asta înseamnă că se face și rezecție hepatică de la donator, deci intrăm în domeniul chirurgiei hepatice, unul dintre cele mai dificile, dar și unul dintre cele mai interesante domenii ale chirurgiei astăzi”.
Reporter: „De ce specialități depinde succesul programului de transplant hepatic?”
Prof. dr. Irinel Popescu : „Mai departe însă succesul programului de transplant hepatic depinde esențial de alte două specialități împreună cu care se și realizează, și anume gastroenterologia și ATI-ul. Sigur, se adaugă laboratorul, se adaugă anatomia patologică, se adaugă imagistica, se adaugă multe altele care contribuie la succesul unui program de transplant hepatic. Esentiale sunt însă acestea două, gastroenterologia și ATI-ul.
În Institutul Fundeni, așa cum chirurgia hepato-bilio-pacreatică s-a dezvoltat din chirurgia generală, așa și în sânul gastroenterologiei s-a dezvoltat hepatologia, există gastroenterologi care se ocupă aproape exclusiv de bolile hepatice, conturând o nouă specialitate, hepatologia, a cărei față și conținut au fost schimbate de apariția transplantului hepatic”.
Înaintea transplantului, bolile de ficat grave, terminale, erau un coșmar
Prof. dr. Irinel Popescu: „Pentru că înainte de a exista transplantul hepatic atunci când doctorul gastroenterolog simțea că nu mai poate controla cu mijloace medicamentoase boala pacientului și din păcate exista astfel de situații, nu mai avea nicio soluție. Deci era la fel ca într-un cancer care în fazele terminale obligă medicul să spună familiei și, câteodată, bolnavului că nu se mai poate face nimic. Ei bine, în momentul când a apărut transplantul hepatic, gastroenterologul, hepatologul, a scăpat de acest coșmar, el știe că în fazele avansate, abia atunci apare indicația de transplant, de altfel, inițial principala indicație a transplantului hepatic erau acele boli hepatice în stadiu terminal end stage liver diseases și iată că hepatologul și în acest stadiu terminal avea soluții și bolnavul putea fi salvat.
De aici încolo indicațiile s-au diversificat destul de mult mai ales în domeniul oncologiei, în cancerul de ficat, hepatocarcinomul, apoi în anumite forme de colangiocarcinom, mai nou se pune problema transplantului hepatic și în cazul metastazei hepatice de cancer colorectal sau de tumori neuroendocrine, deci iată un spectru larg de indicații, deci iată că, dacă la început erau doar bolile terminale, acum spectrul s-a lărgit considerabil”.
ATI, specializare implicată în indicația de transplant, nu doar etapele pre și post operatorii
Prof. dr. Irinel Popescu: „Ajungând la ATI, spun de la bun început că ATI, în mod paradoxal, e o ramură a medicinei care e implicată inclusiv in indicație, nu doar în acoperirea preoperatorie și în managementul postoperatoriu al bolnavului hepatic, există bolnavi care ajung la transplant hepatic direct din terapie intensivă, bolnavii cu insuficiență hepatică acută, au fost la noi intoxicație cu ciuperci, intoxicație cu paracetamol, deci medicamentoase, alte forme de insuficiență hepatică acută, acestea înainte decedau. Deci ATI-istul poate avea indicația lui, absolut, pentru că ATI-istul spune “din acest moment bolnavul se îndreaptă spre moarte cerebrală și moarte”, și atunci indicația e mai mult a lui, decât a gastroenterologului care a internat bolnavul sau a chirurgului care e mai puțin implicat în indicație. Colectivul are întotdeauna un coordonator, și în cazul Institutului Clinic Fundeni, eu sunt coordonatorul programului.
În timpul unei operații, cele trei specialități au fiecare partea lor și e bine ca să nu se amestece competențele și fiecare să-și respecte domeniul de competență pentru că doar așa iese un rezultat bun”.
Patru specializări medicale implicate în operație, dar coordonatorul răspunde pentru rezultate
Prof. dr. Irinel Popescu: „Există un coordonator de program care răspunde de rezultatele programului. De ce vă spun asta, pentru că există un risc de mortalitate în transplantul hepatic și cu cât sunt acceptate indicațiile mai la limită, adică bolnavi extrem de grav, riscul e mai mare, dar și mortalitatea e mai mare. Și la un moment dat, asta poate să pună în pericol rezultatele generale ale programului de transplant și ăsta e rolul coordonatorului. Altfel însă, chirurgul este cel ce execută operația, gastroenterologul e cel ce pune indicația la bolile cronice. La bolile acute și insuficiență hepatică acută, necesitatea transplantului o stabilește ATI-istul în colaborare cu neurologul și parțial cu gastroenterologul.
Cei de la imagistică au rolul de a stabili gradul de edem cerebral, asta determină în insuficiența hepatică acută indicația de transplant hepatic, în momentul în care edemul cerebral riscă să atragă hernierea creierului, ca să zic așa, deci distrugerea ireversibilă a creierului și atunci indică de urgență un transplant hepatic și asta ține de ATI-ist, neurolog, și de gastroenterolog în mai mică măsură”.
Cele trei mari etape ale transplantului de ficat: prelevarea, prepararea ficatului, operația la primitor
Prof. dr. Irinel Popescu: „Echipa chirurgicală este cea care execută operația de transplant hepatic, execuție care nu e una ușoară evident nici în cea cu ficat întreg, nici parțial. Echipa de transplant hepatic cu donator în viață include aproape obligatoriu un microchirurg care operează la microscop. Există o formație oarecum standard: echipa care face prelevarea, echipa ce prepară ficatul, echipa ce face operația la primitor care are 2 faze importante hepatectomia, când se scoate ficatul, ceea ce nu-i ușor, e o operație foarte grea, de exemplu la transplantul renal, doar se pune rinichiul, se lasă pe loc rinichii pacientului, rinichii pacientului nu se scot, se lasă ambii rinichi afectati si se pune unul în plus”.
Dificultate uriașă la transplantul de ficat
Prof. dr. Irinel Popescu: „La transplantul hepatic se scoate ficatul bolnav și asta e partea cea mai grea, uneori cu sângerare mare, greu de controlat și așa mai departe. După care urmează implantarea, care evident că nu e o fază ușoară, de aceea transplantul hepatic e considerat cel mai greu transplant din lume de făcut, deci termenele de comparație și noțiunea de transplant e valabil la donator în principiu, când vorbim de primitor, vorbim de lucruri total diferite, pentru că țin de domenii diferite. Și ATI-ul în transplantul hepatic e infinit mai greu ca la un transplant renal, ca să vă dau un exemplu”.
În România, Anestezistul și ATI, specializări diferite. În SUA, aceeași, cumulate
Prof. dr. Irinel Popescu: „Și revenind, terapia intensivă în perioada preoperatorie necesită o calificare specială și e una dintre cele mai dificile operații pentru anestezist, vorbesc, iar în perioada postoperatorie imediată ATI-istul trebuie să urmărească în terapie intensivă pacientul, la noi este aceeași specializare, în țări ca SUA, anestezia e una și terapia intensivă este separată, la noi a rămas o specialitate comună și aceleași echipe ce au asigurat anestezia, vor asigura și urmărirea postoperatorie în terapia intensivă. Există și alte țări în care e aceeași specialitate, nu doar la noi”.
Cardul de donator, un eșec
Prof. dr. Irinel Popescu : „Cardul de donator nu folosește la absolut nimic și asta e pe experiențe occidentale, pe studii mari, mai mulți nu-l au asupra lor când se întâmplă ceva și, oricum, discuția cu familia are loc aproape peste tot, cu puține excepții, nu se trece peste hotărârea familiei indiferent de cardul bolnavului. Cardul are valoare juridică, dar foarte puțini se hotărăsc să-l facă și foarte puțini îl au asupra lor. Și vorbind din punct de vedere practic, s-a dovedit că nu e o soluție din păcate. Teoretic poate fi foarte atractivă ideea, dar nu doar la noi, ci în toata lumea s-a renuntat la această idee. Se vorbește să se introducă acceptul în card de identitate cum e în SUA, dar asta mai ține și de cultura locală, pentru că mai sunt țări în care, cum ar fi țările musulmane în care numărul de donatori e foarte mic, Japonia tot din motive culturale”.
În Pandemie, bolnavii care necesitau transplant au fost neglijați
Prof. dr. Irinel Popescu: „Principala cauză în pandemie a scăderii numărului de transplanturi a ținut și de restricția din spitale, când majoritatea resurselor au fost concentrate acolo, și ceilalți bolnavi au fost neglijați, inclusiv potențialii donatori. Unele spitale s-au închis, spitale de la care proveneau donatorii, n-au furnizat niciun donator pentru că s-au concentrat pe Covid.
Spitalul de Urgență Floreasca, Spitalul Județean Oradea, Spitalul Județean Târgul Mureș prelevează/furnizează organe.
Acreditare pentru transplantul hepatic îl au Spitalul Sf. Maria și Institutul Fundeni din București și Spitalul Sf. Spiridon din Iași, ca spitale publice și Spitalul Sanador, ca spital privat, unde s-au făcut trei transplanturi hepatice de la donator în viață, ce-i drept, nu de la donatori în moarte cerebrală. Acreditarea este data de Agenția Națională de Transplant și de Ministerul Sănătății, există norme exacte, destul de severe”.
De ce se pierd donatorii. „Nu e o problemă de personal, ci de mentalități”
Prof. dr. Irinel Popescu : „Sunt două cauze majore care influențează fluctuațiile una ar fi cum s-ar numi interesul și finanțarea spitalelor, că nu poți neglija asta, sunt mai intâi două funcții plătite care se numesc coordonator de transplant și persoana responsabilă de procesul de donare “key donation person”, în engleză, care ar trebui să fie în toate marile spitale și, teoretic, ar trebui susținută de direcțiune pentru a nu pierde niciun potențial donator pentru că la noi asta se întâmplă, se pierd foarte mulți donatori până să se ajungă la discuția cu coordonatorul. Nu e o problemă de personal, e o problemă de mentalități”.
„Nu există invidie între confrați, ca în medicină”
Prof. dr. Irinel Popescu: „Când pronunțăm cuvântul cultural, ne referim și la România și la medicină. La România nu-i nevoie eu să vă explic asta, la medicină însă, romanii spuneau “invidio medicorum pessima” e cea mai rea dintre toate, ce a mai rămas valabil și azi, pentru toate domeniile, pessima e cea mai rea, dar ca în medicină nu-i nicăieri, vă spun și de la Academia Română, unde oamenii de la Litere au fost îngroziți de cum e în medicină, ca la noi nu e nicăieri. Și povestea asta culturală că nu va ieși niciun donator din spital, asta e o extremă, până la indiferență, până la nu mai punem umărul, până la interese și acolo nu au fost rezultate Au fost și directori de spital care au fost interesați și acolo au fost realizările mai mari”.
„Donarea de organe ține foarte mult de campaniile mass media”
Prof. dr. Irinel Popescu: „A doua cauză ține de mentalități, de mentalitatea familiei, care a acceptat sau nu donarea și asta ține foarte mult de Mass Media. Deci în SUA se face asta: ” Cât e rata de donare? Atâta! Zice: când am făcut ultima campanie de publicitate? Pentru că în momentul în care o fac, rata se duce de aici până aici. Când scade o fac din nou, după ce trec efectele campaniei.
La noi în România, Adriana Stere s-a ocupat, a făcut 76 episoade la Pro TV se numea ”Există viață și după moarte”.După campanie rata de donare a ajuns de aici, aici. Când au trecut efectele, s-au dus înapoi la efectele campaniei prodonare. Deci trebuie efort susținut, asta arată cifrele, dar cere efort susținut și asta costă”.
Reticența familiei în cazul donatorilor în moarte cerebrală
Prof. dr. Irinel Popescu: „Reticența familiei e la donator în moarte cerebrală. Asta e un alt fenomen și iar ține de mentalitățile culturale. Asta de la donator în viață cumva a început în Japonia în momentul în care niște echipe chirurgicale excepționale, înalt pregătite, lucrând în niște spitale înalt dotate, stăteau degeaba în materie de transplant pentru că nu aveau donatori și atunci au zis, hai să încercăm altceva. Și au încercat asta, de la donator în viață. Și acolo a început, și pe tot mapamondul s-a dovedit că în anumite țări o astfel de cultură prinde. Cum și la donator aflat în moarte cerebrală Europa are 2 campioane, Spania și Croația, acolo a prins, nu știu de ce, că Spania e catolică, de ce ar face”.
Primele transplanturi de ficat, doi americani. În 1963
Prof. dr. Irinel Popescu: „În 1963 Finney Moore și Thomas Starzl au operat în același an amândoi, acum descriu o mică istorie, au avut două sau trei operații, nu mai știu exact, și în primii 4 ani au murit toți. Până în 1967. Și totuși în 1965 a fost considerat un progres așa mare, că au făcut coperta lui TIMES și trebuiau să aleagă între ăștia doi, Starzl (de la Denver) și Moore (de la Boston) și l-au ales pe Moore pentru că el era de la Boston. Dar el n-a făcut transplant cu supraviețuire niciodată și primul cu supraviețuire l-a făcut Stazl peste 4 ani la Denver. Și până în 1983 a fost considerată metodă experimentală, pentru că era rata de mortalitate mare și nu era imunosupresia pusă la punct. În 1983 la Conferința de Consens din America, apăruse ciclosporina, și din 1983 a devenit metoda terapeutică. Deci asta e istoria transplantului”.
„În România, noi am făcut primele transplanturi începând cu 1997”
Prof. dr. Irinel Popescu: „În România proiectul nostru a fost prima data în 1997. Da, și istoria a fost aceeași, primii patru pacienți transplantați nu au supraviețuit până în 2000. Primul a fost un doctor din Brăila, Radu Cobăleanu. Deci, distanța nu era mare între 1983 și 1997, plus că între noi și SUA nu sunt 15 ani, ci sunt 500 ani. Deci în Japonia, e o cultură decentă, și revenind la donatorul viu, transplantul are o rată moderată. Există două țări care au o cultura extraordinara. Coreea de Sud și Turcia. Deși,Turcia e o țară musulmană, turcii cu frecvență incredibilă. Culmea, ei neavând donatori în moarte cerebrală. De precizat faptul că actele de donare nu sunt stimulate, fenomenul prinzând și crescând, așa, într-un mod ciudat”.
Transplantul de organe, culmea, asociat cu traficul de organe
Prof. dr. Irinel Popescu: „Noțiunea de trafic de organe vine din transplantul de organe, da culmea că vine și din transplantul de la donator aflat în moarte cerebrală. Legătura lor este China. Sunt câteva “țări vinovate” de această chestiune.
Prima țară este Israel. Pentru că au bani, dar n-au donatori. Avand bani, dar ei au scris, eu sunt prieten cu ei. China și India sunt surse pentru donator în viață. India pentru donator în viață, ei zic așa unuia care stă sub copac, ia, nu vrei tu așa să-ți dau eu 200 de dolari… În China e mai sinistru, pentru că iau tot ficatul și inima și plămânii de la ăia pe care-i execută. Nu e folclor, 20 % este, dar 80% este real. Îmi povesteau ăia din Israel ca ăștia sunt foarte bine organizați au și bani și trebuia să plece cu primitorii și nu a mai plecat avionul până a doua zi și au dat ordin duceți-i pe ăia înapoi în celulă”.
România, rată anuală de donator mică. Spania și Croația, campioane
Prof. dr. Irinel Popescu: „Predicțiile pentru anul viitor referitoare la donatori, noi suntem la 4-5 donatori la 1 milion de locuitori, deci vreo 80-100 pentru anul următor. La noi pe lista de așteptare sunt acum 500 de persoane.
Croația și Spania, campioanele au 35 donatori la 1 milion locuitori, noi ar trebui să avem 700 pe an, dar avem 100. Atât am putut să facem, atât am făcut, e loc de mai bine. Poate o creștem, poate nu”.
Mass-media, factor determinant în creșterea numărului de donatori
Prof. dr. Irinel Popescu: „Mass Media poate promova această idee dar de o manieră inteligentă. Deci, Adriana Stere a promovat ideea asta 20 % cu creierul și 80 % cu sufletul. A fost convingătoare, este greu de repetat. La americani se
poate. Dacă au avut o campanie în presă de atragere de donator, care a costat, să zicem, 200.000 de dolari, asta a dus la creșterea ratei. După un timp, evident, această rată scade. Ce fac americanii? Fac altă campanie. Schema e simplă. Dar acolo se implică Guvernul, politicienii”.,
„În România, Ministerul Sănătății nu a fost niciodată interesat”
Prof. dr. Irinel Popescu: „Singura perioadă în care a fost interesat a fost când am realizat eu că nu sunt soluții, m-am dus eu acolo secretar de stat. Haidu Gabor era ministru. Era jurist dar dădea mână liberă și atunci a fost singura perioadă când a fost ministerul interesat de proiectul de transplant.
Am fost eu Secretar de Stat din 1999 vreun an și jumătate, cam așa. Și mi-a scris Haidu Gabor o scrisoare, după aia și mi-a spus că s-a bucurat de colaborarea cu mine și că, îl citez, „ne-am înțeles bine și singurul reproș pe care l-aș avea ar fi legat de program”. Iar eu i-am răspuns că „eu operez în continuu, și că de aceea lucram la minister opt ore”. Iar el, în replică, „da, domnule profesor, dar un demnitar nu are ore libere”. Avea dreptate, dar ce să fac. Stăteam până la ora 5 la Ministerul Sănătății și apoi mergeam la spital și operam până la 12 noaptea.
Am dus-o așa vreun an. Am avut toate atribuțiile posibile ca secretar de stat. Eram singurul secretar de stat. Și apoi între 2004-2008 am fost în Parlament, că nu puteam să ne dotăm, plus aprobări și altele. Și când m-am dus la Parlament, profesorul Dan Tulbure, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a zis “hai, să-mi zici cum să facem programul”. Asta, când m-am întors ca demnitar, în 2004. Căci eu, când m-am întors la spital, din 2000, după perioada din Minister, cu Haidu Gabor ministru, revenisem la programul obișnuit la spital, de dimineață. Deci profesorul Tulbure m-a întrebat, atunci, în 2004, la Parlament, cum facem programul, și i-am zis “da-mi o săptămână mă orientez și îți spun”. Și după o săptămână am zis nu schimbăm nimic, că la Parlament nu m-am dus deloc. A fost cea mai stresantă perioadă din viața mea”.
Profesorul Irinel Popescu are multe motive să creadă în Dumnezeu
Prof. dr. Irinel Popescu: „Dacă există un program de urmărire a pacienților cu transplant hepatic, un centru? Păi există psiholog, există controale periodice unde se pot aborda toate problemele, și există LIVERTRANS-Asociația Transplantaților de Ficat din România.
Dacă ar fi să pun un coordonator pentru un așa program, l-aș pune pe Gheorghe Penea, el s-a transplantat în 2000. În 2001 mi-a trimis o vedere, am crezut că nu văd bine. Era la Cascada Niagara, apoi a început să colinde
lumea în lung și-n lat. E pe prima pagină la Livertrans, e poza lui, el și Badea, am vorbit despre el, are 19 ani de la transplantul hepatic, avea 40 și ceva de ani. Și ăștia au fost amândoi unul după altul, primul a
fost un transplant greu și cu complicații. Sunt multe motive pentru care cred în Dumnezeu și ăsta e unul din ele. Părea ca evoluează bine, așa în ziua a șasea, a șaptea, a noua… A zecea”.
O complicație post transplant a unui pacient l-a întors de la aeroport. Pleca în SUA
Prof. dr. Irinel Popescu: „Și am avut o plecare în SUA, dar nu era obligatorie, voiau unii să merg cu ei într-o delegație să-i ajut. Și noaptea pe la 12, eu trebuind să fiu la șase dimineața în aeroport, l-am sunat pe șeful delegației și i-am zis că nu mai merg. Nu s-a supărat omul, că nu era o prezență esențială. A doua zi la minister era Consiliul Economic și Social CESO, eram membru din partea ministerului. M-am dus la ședință și mă sună de la spital și zice “asta are peritonită”. Maamăăă, toți am ajuns în 10 minute la spital. Într-adevăr, facuse peritonita, o complicatie biliara la anastomoza colico-biliară și a trebuit să-l operez imediat. Operația am facut-o cu un italian, că mă înnebuniseră ăștia să mai iau pe cineva. Mă rog, a fost drăguț băiatul, dar apoi eu am rămas cu complicațiile. Și l-am operat, a mers foarte bine, și apoi și-a revenit. El s-a operat în 13 aprilie și asta a apărut la 14 zile. Știu că era în Aprilie, că de Paști ne-am dus amândoi la biserică la Kretzulescu și am aprins lumânări. Și pe 5 Mai a apărut donator la al doilea pacient, Badea. Pe amandoi îi cheama Gheorghe. Unul a fost transplantat înainte de Sf Gheorghe și celălalt imediat după, i-am și numit Sfinții Gheorghe purtători de biruință”.
„Important este să formezi echipe care să-ți ducă proiectul mai departe”
Prof. dr. Irinel Popescu: „Există noțiunea de colaborare și de formare, de școală, pentru că o realizare de acest gen se judecă prin prisma unor parametri.La început transplantul hepatic era un eveniment cu totul special, toată lumea era alarmată în spital și laboratoarele și toti erau pe fază. Prima mare realizare a fost să transform o operație de excepție, care în anii 50 când au introdus-o au făcut-o experimental, au zis că nu se poate face, că niciodată nu se va putea face, că e atât de complicată că nu se va putea face. S-a făcut pe câini prima dată. Vreo 10 ani. A doua realizare, să ai niște echipe constante. Și a treia, să le transferi la momentul oportun responsabilitatea operației acestor echipe”.
Două echipe care asigură continuitatea cea a prof. dr. Vlad Brașoveanu și cea a dr. Doina Hrehoreț
Prof. dr. Irinel Popescu: „Eu am început primul transplant la 44 ani, deci în 1997. Șeful acestor echipe trebuie să fie între 50-60 ani, pentru că trebuie să aibă suficientă experiență în spate și suficient timp înainte să o facă.
Cei care au făcut această meserie au făcut-o din pasiune în primul rând și nu au cum să fie plictisiți, mai degrabă obosiți, pentru că e mare consumatoare de energie psihică în primul rând, mai mult decât fizic,psihic sunt obosiți. Și cele două echipe pe care le-am format, cea condusă de prof. dr Vlad Brașoveanu (Profesor universitar, medic primar Chirurgie generală; doctor în Științe Medicale; competențe în: chirurgie laparoscopică, chirurgie hepatică și transplant hepatic, n.r.) și cea condusă de doamna doctor Doina Hrehoreț (cu competențe în chirurgie laparoscopică, chirurgie hepato-bilio-pancreatică, chirurgie hepatică și transplant hepatic, n.r.) sunt echipe independente la momentul acesta, care la rândul lor au format alți urmași.
Fiecare din echipele astea, în echipa Prof. Vlad Brașoveanu e doctorul Ionuț Barbu(Medic specialist chirurgie generală, n.r.), care e deja capabil să facă el însuși operația și în echipa Dr. Hrehoreț, dr Mihai, și el Grigore capabil să faca el operația. Deci succesiunea de generații e asigurată și acesta e al doilea mare merit al unui șef de școală, e să asigure continuitate. Această continuitate în transplantul hepatic e asigurată nu doar pe generatia ce urmează, ci și pe următoarea”.
Chirurgii de transplant hepatic se selectează singuri
Prof. dr. Irinel Popescu: „Nu e niciun criteriu de selecție a acestor doctori, se selectează ei singuri. Au fost oameni de la care aveam mari așteptări și nu au confirmat și oameni care nu am crezut că ar putea performa în specialitatea aceasta și care au confrmat. Și atunci nu există decât proba timpului. Și la amândoi, am fost sigur că vor performa, după primii 5 ani. Și principalul criteriu a fost că stăteau toata ziua în spital. Rezultatele confirmă și colegii și pacientii și cei de afară te judecă după rezultate, în rest, nu sunt alte criterii, abilități. Toate abilitățile necesare se reflectă până la urmă în rezultate. Dedicația și pasiunea pentru meserie sunt printre primele criterii”.
Arina Alloub, asistentă șef: „următorul după Dvs, domnule profesor, ca va face prelevări va fi dr. Radu Zamfir”
Prof. dr. Irinel Popescu: „Asta e anecdotic, așa. Eu întotdeauna eram concentrat pe ce se întâmplă cu bolnavii și nu mă uitam în jur, puțin doar. La început eu am făcut prelevările. Nu știa nimeni mai nimic despre transplantul hepatic. Profesorul Dan Tulbure fusese doar la câteva stagii de pregătire: Eu mă duceam, luam ficatul, veneam, îl pregăteam, scoteam ficatul, puneam ficatul, astea erau 24 de ore. Și deci nu dădeam atenție în jur. Și la un moment dat, Alina, asistenta șefă care lucra cu noi, zice “știți cine o să fie următorul care va face prelevarea după dumneavoastră?”
Eu zic „nu știu„ Și Alina îmi spune „ Radu Zamfir. Vă zic eu, că l-am urmărit cu câtă pasiune pune cardurile. Și da, da, avea dreptate. Eu nu băgam de seamă, dar pasiunea pentru ceva și simțul de răspundere sunt definitorii, cine se uită de pe margine înțelege”.
Reporter: „Despre doamna doctor Doina Hrehoreț ce spuneți?”
Prof. dr. Irinel Popescu: „Ea la început era foarte dedicată bolnavilor și eu am crezut că putem face o separare pentru că e foarte greu să faci și operația și să îngrijești bolnavul, dar ea a avut și pasiunea operației. Daca la dr. Vlad Brașoveanu se vedea că a avut prima pasiunea operației, la ea am crezut că va ramane în sfera îngrijirii bolnavului. Pe urmă mi-am dat seama că e și un bun chirurg și ca-i place și operația și să opereze și asa am acceptat și ideea asta că și îngrijește bolnavul pe care l-a operat.
Și ce însemna îngrijirea asta, cel mai bine a definit-o ea într-o discuție, așa, întamplătoare. Deci analizele bolnavului vin pe niște foi și laboratorul, acolo unde analiza nu e bună, înnegrește rezultatul. Și a zis: “mândria mea de medic era ca a doua zi foaia să fie albă”. Eh, așa o dedicație n-am mai întâlnit la multe persoane sau cel puțin nu în maniera aceasta și în această măsură asta a definit-o pe doamna doctor Hrehoret”.
Reporter: „Grija aceea de care vorbiți e vocațională, e ceva de suflet, ține de personalitatea doctorului?”
Prof. dr. Irinel Popescu: „Poate să țină și de respectul pentru meserie. Eu de exemplu, off the records, că m-au întrebat de o mie de ori, întai aveam niște confrați care de la grădiniță erau bolnavi, eu m-am dus la medicină pentru ăa era o
facultate bună și la care se intra greu și că mi-a zis maică-mea să merg la medicină, deci nu a fost nimic vocațional. Și la ea poate să fie 80 % mândrie profesională, eu dacă stau aici și primesc bani și trebuie să fac treaba. Poate fi și afecțiune și sensibilitate umană”.
Reporter: „Cum sunteți în timpul intervenției? Sunteți mai sever?”
Prof. dr. Irinel Popescu: „Da, pentru că acolo sunt foarte concentrat. Ridic tonul, mai țip la ei. Trebuie să-i ții în priză pe toți de acolo, toată echipa. Trebuie să ai grijă să se concentreze fiecare la ce are de făcut. Și sunt atâția în sala de operație. Cam 20-25 cu asistente cu tot, chirugi, asistenți, anesteziști”.
Reporter: „Cea mai lungă operație la care ați participat?” Prof. dr. Irinel Popescu: „Era și prima la Pittsburgh care a durat vreo două zile, în 1990.
Reporter: Când apare un organ pentru transplant, în cât timp se mobilizează echipa?
Prof. dr. Irinel Popescu: „Din fericire, există un aparat ce se numește liver assist. Are rolul de a ține ficatul în stare de funcționare, de a-l menține apt pentru operație. Și, aici, îmi aduc aminte, cu ani în urmă, când țipam la dr. Radu Zamfir, că ficatul nu trebuie sa stea afara mai mult de opt ore. Ideal ar fi șase ore”.
Sentimentul cald al unei misiuni de succes
Interviul cu profesorul dr. Irinel Popescu ar fi putu continua ore în șir. Și tot ar fi părut a fi doar un rezumat al întregii sale biografii profesionale și nu numai. Ne strângem mâinile, la final și nu pot să nu remarc în privirea domniei sale acel sentiment, acea stare de bine a omului care și-a încheiat cu succes o misiune unică, de o mare însemnătate pentru semenii săi. O misiune care a durat, cu tot cu anii de școală, 52 de ani. Și care va continua, cu siguranță, de acum însă, pe un curs mai lin, ca apele unui fluviu învolburat, până atunci, în timp și spațiu, de afluenți, de vârtejuri, cataracte și furtuni, de stânci învinse, victorii asupra multor obstacole, dar întodeauna cugând spre orizontul larg.
Reperele profesionale, promise la începutul interviului
Facultatea de Medicină la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, pe care a absolvit-o în 1977 cu media 9.98. A fost primul clasat la „Concursul de internat în specialități Chirurgicale” al promoției și a primit premiul „Elena Dimitriu” pentru cea mai bună medie la absolvire si cel mai bun rezultat la examenul de internat. In 1980, asistent al Profesorului Dan Setlacec în Clinica Chirurgicală a Spitalului Fundeni.
A efectuat mai multe stagii de pregarire in transplantul hepatic (Berlin, 1989, Paris, 1990, Pittsburgh, 1991-1992, New York 1992-1994). După 1995 participare la construcția programului național de transplant de organe în România (primele prelevări multiorgane în 1997, președinte al asociației „Romtransplant” din 1997, reprezentant al României în Consiliul Europei- comisia de transplant).
Din 1999 profesor si sef de clinica in cadrul UMF „Carol Davila” la Institutului Clinic Fundeni.
Supraspecializări și competențe în chirurgia esofagiană, chirurgia oncologică, chirurgia hepatică și transplantul hepatic, chirurgia laparoscopică, management în sanatate.
Honorary member of Bulgarian Surgical Society, 2006. Honorary member of Serbian Medical Association, Surgical Section, 2006. Honorary member of Chinese Society of Surgery, 2007
Membru de onoare al Asociatiei Chirurgilor din Republica Moldova, 2007
Citește articolul integral pe impact.ro
