Testimoniale

Am auzit în mai multe rânduri persoane care, vorbindu-mi despre evenimente ori întâmplări mai puțin comune pe care le trăiseră, ajungeau la o concluzie în fond deloc deplasată: existența lor, în întregime, era plină de momente insolite care ar fi meritat să fie consemnate într-o carte. E ceva de genul „viața mea e un roman” (mărturisesc că nu mai știu unde am citit prima dată această formulare a unei bizare senzații lăuntrice că noi, ca indivizi, ne aflăm în centrul unui mic univers care nu ar mai exista dacă am părăsi această lume). Și – da, e adevărat – uneori simțim și o pornire, așa, de neoprit, ca tot ce credem că are un conținut de senzațional, ce ar prezenta un interes deosebit și incontestabil pentru cei din jur, să așternem pe hârtie, pentru a împărtăși experiența noastră și altora. De fapt, poate că nu e vorba despre altceva decât nevoia de defulare, de a ne despovăra de încărcătura, nu tocmai ușor de suportat, de nefericire, derută și disperare ori, la polul opus, de bucurie extremă și extaz. Să zicem, prieteni, că e o pornire spontană omenească, naturală. Dar cum poți privi asemenea „fapte diverse” trăite de cunoscuți sau de anonimi care nici măcar nu le consideră subiecte de roman ori de film, atunci când în centrul problemei se află zbaterea reală, nu imaginată la masa de scris, pentru a învinge moartea, pentru a mai smulge destinului încă o oră, o zi, un an ori încă o bună bucată de viață pământească?

Toate au un început

Am scris în lunile din urmă, la această rubrică, despre mai multe persoane care au trecut cu bine prin experiența dură a transplantului de ficat, intervenție chirurgicală extrem de delicată și, evident, riscantă, realizată de echipa medicală de la Spitalul Fundeni condusă de profesorul Irinel Popescu. Relativ recent, vi l-am prezentat pe domnul Ion Badea, al doilea transplantat și probabil v-ați întrebat cine a fost primul pacient român operat la noi, care a trăit apoi cu un ficat „străin”, dar și ce va fi fost înainte de prima reușită de acest gen. Ei bine, a sosit momentul să faceți cunoștință nu doar cu un om deosebit, trecut, efectiv, printre furcile caudine ale morții, ci și cu o experiență tulburătoare, aproape de granița incredibilului, pe care nu mă sfiesc să o consider – între limitele bunului-simț, ale decenței – un adevărat miracol. Un miracol plasat însă, de obicei, de cei mai mulți, la un fel de rubrică de ziar nescrisă din categoria faptului divers. Că nu e însă deloc așa veți judeca singuri, în cele ce urmează.

Luptă pe un front nevăzut

Se numește Gheorghe Penea (cunoscuții îi spun uneori Jean) și s-a născut în urmă cu 60 de ani la Ploiești, acolo unde și-a petrecut copilăria, dar unde a cunoscut și începutul cumplit al calvarului bolii de ficat ce i-a marcat, practic, întreaga existență. Își amintește că era în clasa a doua sau a treia când s-a îmbolnăvit de hepatită virală B. Era pe vremea când nimeni nici măcar nu visa să se inventeze vreodată seringi de unică folosință. Clasicele seringi de sticlă și metal, ca și acele, se foloseau, apoi se fierbeau și se refoloseau până când se spărgeau și deveneau inutilizabile. Dintr-o astfel de sursă a preluat și Gheorghe Penea virusul hepatic, după cum au apreciat mai târziu medicii. Prima internare cu diagnosticul hepatită nu a avut, din păcate, niciun efect pozitiv important, căci după numai câteva luni a trebuit să fie internat din nou. Altfel, ducea o viață normală, „jalonată” totuși, cumva, de perioadele petrecute în stațiunile unde era trimis de părinți, aceștia știind despre gravitatea bolii copilului lor. Inamicul ascuns nu a avut însă prea multă răbdare, astfel că, la 15 ani, boala s-a agravat serios. Băiatul se afla cu familia la Craiova, unde a fost și internat în stadiul de comă hepatică. Medicii l-au repus pe picioare, însă prețul plătit de tânărul pacient nu a fost unul mic: a fost nevoit să întrerupă școala timp de un an, iar regimul de viață impus de situația sănătății lui, fără excese, a făcut ca virusul să bată temporar în retragere. A rămas însă cuibărit în el, nevăzut, la pândă…

Odiseea perpetuă

Cu timpul, dl.Penea a aflat cât se putea de exact ce înseamnă maladia de care suferise atâta în copilărie și a dus o viață echilibrată, pentru a se feri de alte neplăceri. Și, într-un fel, a fost lăsat în pace, dacă se poate spune astfel, până prin anii 90, când situația a devenit iarăși gravă. Starea resimțită direct și analizele clinice indicau o ciroză, așa că a început să se intereseze ce ar fi putut face pentru a se trata cât mai eficient. Era în plină maturitate, avea 45 de ani, însă organismul său nu mai era cel al adolescentului din urmă cu trei decenii, iar între timp se vede treaba că nici virusul nu rămăsese chiar inactiv. În aceste condiții a început o adevărată odisee, care l-a aruncat din brațele speranței în extrema zbuciumului interior și uneori chiar în starea cataleptică a renunțării definitive la luptă. Internat la Cluj, i s-a spus pentru prima data că singura soluție pentru el era un transplant de ficat. Unde anume? I s-a sugerat mai întâi să încerce, contra cost, în Germania, apoi, pe când se afla internat la Fundeni, un medic i-a recomandat Italia, dându-i și numele unui confrate din Milano. Nu a întreprins însă niciun demers și atunci a aflat că se făcuseră câteva încercări de transplant hepatic și la noi, dar nu avuseseră succes. Mai mult, tot un medic îi spusese fără menajamente, în legătură cu eventualitatea încercării de a se opera în România: „Scapi mai repede cu șoricioaică, decât să faci un transplant la noi.” Afirmația destul de necugetată l-a demoralizat și mai mult, dar s-a gândit că, înainte să ia o decizie, mai bine lasă să treacă sărbătorile de iarnă, răstimp în care se putea ocupa și de căutarea resurselor financiare necesare.

Privire către lumea de „dincolo”

Încă nu îl cunoscuse pe dr.Irinel Popescu. Însă la începutul anului 2000 lucrurile au început să se precipite și, după o hemoragie internă pentru care a fost internat de urgență la Ploiești, a fost trimis la Spitalul Fundeni. Aici, după o operație pe esofag, au urmat mai multe teste și analize clinice, care s-au finalizat cu întocmirea unui dosar medical complet, în scopul unui transplant la o clinică din Milano. Rămăsese poate ultima licărire de speranță, dar și aceea foarte slabă, căci starea generală nu era deloc încurajatoare. „Oboseam dacă mergeam și numai zece metri, mă simțeam sleit de puteri.” – mi-a mărturisit recent Jean Penea, adăugând o afirmație tulburătoare: „Am convingerea că, atunci când i se apropie sfârșitul, omul înțelege acest lucru. La drept vorbind, nici eu nu mai speram într-o minune și într-o zi chiar am mers cu soția mea să-i arăt locul unde aș fi vrut să fiu îngropat creștinește. Atâta doar mai puteam face: așteptam, simțind într-un fel că în câteva zile se va termina totul… Totuși, soția a refuzat să accepte renunțarea mea și a luat legătura cu Spitalul Militar din București, reușind să-mi obțină o posibilă internare.”

O inexplicabilă întorsătură de situație

Avea bagajele făcute. Era în ziua de 12 aprilie 2000 și trebuia să plece la București, când s-a trezit foarte devreme și, pe la ora 5 a dimineții i-a spus soției că nu mai merge. Aceasta a fost stupefiată, însă nu a reușit să-l înduplece. „Chiar nu știu de ce am făcut acest lucru – a recunoscut Gheorghe Penea în discuția pe care am avut-o. În orice caz, sunt sigur că dacă plecam, dacă făceam pasul acela, acum nu mai vorbeam cu dumneavoastră.” Să fi fost ceea ce numim hazard? Greu de crezut, căci în cazul de față evenimentele au avut o asemenea derulare încât pot spune cu certitudine că nimic nu a fost întâmplător, doar că mintea noastră omenească nu poate pătrunde toate înțelesurile lumii și ale propriei existențe. Prin urmare, putem afirma că trebuia să apară acea neargumentată renunțare, deoarece, absolut deloc premeditat, după numai două zile prietenul nostru se afla față-n față cu profesorul Irinel Popescu, în cabinetul acestuia de la Fundeni. Așa a ajuns dosarul pregătit pentru Milano să intre în atenția echipei medicilor români. Iar mâna destinului ori poate voința Divinității a făcut ca lucrurile să se precipite din nou, dar în sensul pozitiv al cuvântului.

Ultima turnantă

14 aprilie 2000 a fost o zi de vineri, când a fost chemat la spital, unde a fost și internat. După puțin timp, soția i-a spus că auzise vorbindu-se despre pregătirea unui transplant pentru a doua zi. Nu a mai trecut apoi mult și dr.Popescu l-a chemat la cabinet, pentru a-i spune că, analizând împreună cu medicii din echipă toate analizele, se constatase că el era pacientul cel mai compatibil cu organul prelevat pentru transplant. Cum operația era stabilită pentru a doua zi, Gheorghe Penea a întrebat, surprins: „Cum, mâine?” „Da, mâine.” „Ce șanse de reușită aș avea?” „Cam 70%. Probabil afară, în altă clinică, până la 90%, dar noi suntem încă la început.” „Și cam cât timp am să mă gândesc?” Profesorul l-a privit scurt și i-a răspuns fără ezitare: „Sincer, o oră!” O singură oră în care trebuia să găsească decizia cea mai grea a vieții sale. Căci alegerea putea să însemne „pașaportul” pentru a lua într-un fel de la capăt viața normală sau cufundarea într-un somn din care nu avea să se mai trezească vreodată. A răspuns afirmativ, dar, cum rațiunea sa nu dădea nicicum semne de slăbiciune, a pus o condiție, pentru a se asigura că în cazul unui eșec nu ar fi lăsat în urmă treburi importante neterminate: a cerut ca a doua zi, deși era sâmbătă, să ia legătura cu un notar și cu un preot. Prin urmare, înainte de demersurile prealabile operației s-au întocmit actele notariale solicitate, apoi pacientul s-a spovedit și s-a împărtășit și – încă prins între speranță și resemnare – a intrat pe ultima turnantă, cum ar spune atleții…

Învierea de după „înviere”

Tot ce a urmat a rămas destul de confuz pentru Gheorghe Penea. I se spusese că dacă se trezește după operație va supraviețui, însă odată anesteziat nu și-a revenit decât în salonul de reanimare, „racordat” la o sumedenie de aparate, prin tuburi și furtunașe cărora nu le pricepea deloc rostul, doar știa că acele obiecte bizare îl ajută să trăiască. Au urmat trei-patru zile mai degrabă contradictorii. Permanent, lângă el se aflau mai mulți medici, iar uneori era înveselit de doi tineri, Edi și Cristi, care încercau cu un umor subtil să-l readucă în lumea reală simplă și totodată atât de prețioasă pentru orice om. Totuși, îmi mărturisea că durerile erau atât de cumplite, încât a avut și momente când nu-și mai dorea decât să se termine odată totul. Apoi, după o discuție cu medicii Irinel Popescu și Dan Tulbure, a decis ferm că va lupta din toate puterile pentru viață. Așa se face că, la o săptămână și o zi după operație a făcut primii pași prin rezervă, iar în zilele următoare ieșea pe holul secției. Poate nu întâmplător, după exact două săptămâni de la transplant era prima zi de Paște. Îi era dor de viața de „afară” și i-a spus profesorului că ar vrea tare mult să meargă la slujba de Înviere. Răspunsul acestuia l-a surprins: „Foarte bine, vom merge împreună.” Astfel, în acea noapte încărcată de vibrații spirituale profunde, omul aproape înviat din morți a participat la slujba de Înviere ținută la Biserica Krețulescu, alături de salvatorul său.

„Dumnezeu nu joacă zaruri”

Evoluția postoperatorie a fost, în linii generale mai mult decât bună, dovadă fiind și faptul că, iată, la aproape 14 ani de la transplant, am putut sta de vorbă cu primul transplantat de ficat din România, care astăzi duce o viață cât se poate de normală. Dar nu putem încheia articolul de față abrupt, cu o idee enunțată fugitiv, mai ales că la început vorbeam despre faptul că întâmplarea, hazardul, „simpla coincidență” ar trebui reevaluate atunci când ne referim la viața trăită aievea. Și Gheorghe Penea a avut astfel de experiențe nu tocmai comune, care îl fac în orice moment să fie de acord cu acea celebră afirmație metaforică a savantului Einstein, care acum 70 de ani spunea că „Dumnezeu nu joacă zaruri”. Imediat după sărbătorile Pascale, miercuri, profesorul Irinel Popescu trebuia să plece foarte devreme la un congres de specialitate, în SUA. În aceeași dimineață, proaspătul operat s-a trezit cu dureri insuportabile, care l-au determinat să apese pe butonul de alarmă din rezervă. Le-a spus asistentelor că nu se simte bine, dar după numai o oră apărea lângă el chiar profesorul. Mai târziu, acesta i-a relatat că nu-și explică de ce, dar chiar când ar fi trebuit să plece la aeroport a luat legătura cu organizatorii congresului și le-a spus că nu poate să mai meargă acolo. De fapt, pacientul Penea a fost cel ce a avut de câștigat, căci pentru a nu se ivi alte complicații ale stării sale a trebuit să fie redeschis, pentru a i se curăța abdomenul, unde se vărsase fiere. S-a gândit atunci și la noroc, dar faptul că în ultima vreme se înlănțuiseră aparent inexplicabil mai multe asemenea „coincidențe” i-a dat convingerea că, de fapt, nimic nu fusese simplă întâmplare.

Vise reale și evadări neonorate

Gheorghe Penea este un om credincios, dar nu un habotnic. Așa mi-a mărturisit, amintindu-și totodată că demult, pe la 15 ani, cam în perioada când căzuse în comă hepatică, intrase și el în acel – să zicem – clasic tunel cunoscut de mulți dintre cei ajunși în preajma morții. La capătul acestuia se afla silueta unei mătuși care murise și care îl încuraja prin semne să meargă către ea. Nu a urmat chemarea și cu siguranță a fost mai bine așa. Un vis straniu a avut și în spital, la două zile de la operație. Ca într-o imagine suprarealistă, un antebraț care manevra o baghetă indicatoare îi arăta chiar pe corpul lui ce însemna fiecare dintre tuburile și aparatele la care se afla racordat. S-a trezit după câteva minute și, având viu în minte absolut toate amănuntele visului, a vrut să verifice cât de adevărate erau informațiile primite astfel. A întrebat-o pe asistenta aflată în rezervă și aceasta a fost uluită. „Da, așa e, a confirmat ea. Dar dumneavoastră sunteți medic?”

Prietenii fără grai

Nu, domnul Gheorghe Penea – cel care, cu sau fără voia sa va rămâne în analele medicinei de performanță românești – nu este medic, ci electronist. Duce o viață absolut normală, desigur, cu restricțiile de rigoare, care însă nu-l mai deranjează, deoarece și le-a asumat ca pe un mic preț plătit pentru faptul că a fost întors înapoi din pragul morții. Altfel, printre cei mai buni prieteni ai săi se numără și câțiva dintre cei care nu știu vorbi, dar care întotdeauna au dovedit o inteligență neobișnuită și mai ales o fidelitate totală și necondiționată. Sunt câinii săi pe care – vă rog să nu zâmbiți – îi consideră ca făcând parte din familie. Nu am menționat întâmplător acest amănunt în contextul de față. Spre finalul discuției noastre, dl.Penea își amintea cu vădită emoție de Otto, un câine-lup extrem de credincios. Între timp a murit, dar amintirea prietenului fără grai a rămas vie. Era în perioada premergătoare și de după operație, când fusese obligat să stea mai mult prin spitale. Mai târziu, a aflat că în tot acest răstimp Otto veghease aproape permanent lângă ușă. Aștepta tăcut, atent la fiecare zgomot. „Era un câine sobru, reținut în orice fel de manifestări, dar când m-am întors acasă pe picioarele mele, nu pot să spun cum m-a întâmpinat, cât de bucuros a fost, nu-și mai găsea locul… Sunt convins că s-a gândit cumva la mine și că m-a așteptat.”, mi-a spus dl Penea.

***

…Și despre Gheorghe Penea, ca despre oricare dintre cei trecuți prin Purgatoriul inimaginabil al unui transplant, s-ar putea spune încă multe, foarte multe lucruri interesante și totodată purtătoare de semnificații utile oricui. Un singur lucru însă aș dori să mai adaug în final. De fapt, să menționez o afirmație remarcabilă a acestui om curajos, vorbe care pe unii probabil îi vor face să se simtă mândri, pe alții cumva în siguranță, unora le vor transmite un mesaj profund uman, iar pe alții îi va pune – sper – pe gânduri: „După operația mea, am stat de vorbă cu mai mulți transplantați de ficat. Pe toți i-am încurajat și oricând voi încuraja pe oricine se află într-o situație similară, să nu ezite să facă intervenția aici, în România. Personal, pot să vă spun că am fost și la Viena, și la Milano, însă dacă de o mie de ori s-ar mai pune acum problema să fac un transplant, fără niciun fel de reținere, aș alege tot România. De ce? Pentru că îngrijirea și atenția ce mi s-au acordat, relația incredibil de apropiată cu întreg personalul medical nu le-am întâlnit, nici pe departe, în alte locuri, din țări mult mai avansate decât a noastră.” În mod cert, nu e deloc prea târziu să înțelegem exact semnificația acestor afirmații ale celui dintâi pacient român la care transplantul hepatic a reușit aici, acasă.

Adrian-Nicolae POPESCU

Mă gândesc, dragi prieteni care citiți aceste rânduri, că mulți dintre voi îşi amintesc un cântec folk pe care îl fredonam cu bucurie în tinerețe: “Bade Ioane, m-am gândit să-ți fac/Un cântec nou, de ți-ar mai fi pe plac…” Nu, nu e vorba despre o evocare nostalgică a unei vârste trecute de multă vreme, dar probabil vă întrebați ce legătură ar putea exista între acel refren pe care, personal, încă îl consider actual, şi transplantul de ficat. La drept vorbind, o legătură directă nu există. Atâta doar că, în cele ce urmează, vă voi vorbi despre… Badea Ion.

O “banalitate” ce poate schimba viața

Badea Ion cel din povestea mea adevărată este – aşa cum îmi spunea chiar el – un om obişnuit. Mai precis, un “regățean” născut acum 64 de ani în Bărăgan, de loc fiind din satul ialomițean Roşiori. Nimic nelalocul lui, până când a ajuns în liceu, la Urziceni. Atunci, pe când era în clasa a IX-a, s-a ivit prima problemă medicală majoră: depistarea virusului hepatic, care de altfel l-a obligat să repete anul. Ulterior, s-a considerat că pătrunderea virusului în organismul său se petrecuse cu doi ani mai devreme, în 1968, cand fusese supus unei aparent banale operații de amigdalită, intervenție care în vremea respectivă se realiza “pe bandă rulantă”, în lipsa altor metode de vindecare a bolii. Oricare ar fi fost sursa îmbolnăvirii, cert este că pe-atunci asemenea evenimente medicale individuale erau tratate într-un mod pe care astăzi l-am considera mai degrabă rudimentar. Mai ales că se întâmpla în România “epocii de aur”.

Lumini şi umbre

Aşa cum se întâmplă de obicei la tinerețe, odată depăşit momentul critic, viața şi-a reintrat în drepturi, revenind pe făgaşul ei considerat normal. Badea Ion a terminat liceul, a studiat apoi contabilitatea la ASE şi repartiția a primit-o la Buzău, acolo unde trăieşte şi astăzi. Şi, ca o paranteză, pot afirma că trăieşte – adică vorbind apăsat la timpul prezent – datorită întâlnirii mai târziu a unor oameni de o factură cu totul extraordinară, atât sufletească, spirituală, cât şi, în special, profesională. Reluând însă mersul cronologic al evenimentelor, trebuie spus că, la vârsta de 30 de ani, a apărut în trupul său semnul neîndoielnic al unei activități agresive tenace şi imprevizibile a virusului hepatitei. Concret – recădere a bolii, cu tot cortegiul sinistru de simptome caracteristice: oboseală cumplită, insomnii prelungite, lipsa poftei de mâncare şi aşa mai departe. E bine însă, spun eu astăzi, să repetăm mereu o idee care la Badea Ion poate fi enunțată cam aşa: în anul de grație 2014, Badea Ion trăieşte având în corp virusul ucigaş de nu mai puțin de 33 de ani. Şi veți vedea cum anume.

O utopie… posibilă

În anul 1998, lucrurile s-au complicat, maladia evoluând la stadiul de ciroză compensată, iar un an mai târziu deja lupta părea că e greu să mai poată fi câştigată, deoarece a apărut şi ascita. La momentul respectiv, Badea Ion auzise că în asemenea cazuri se poate face şi transplant de ficat, dar ca aşa ceva să se petreacă în România părea ceva de domeniul SF; doar despre asemenea performanțe realizate în America se ştia, ceea ce pentru el, ca potențial de speranță, rămânea pur şi simplu o frumoasă utopie… În 2000, prietenul nostru a luat legătura cu Spitalul Fundeni şi, spre marea lui şansă, a încăput pe mâinile doamnei dr.Doina Hrehoreț. Nu o cunoscuse până atunci şi poate şi de aceea a fost extrem de surprins când aceasta l-a întrebat dacă nu cumva ar accepta să fie înscris pe lista de aşteptare pentru un transplant. “Dar, ce, se poate aşa ceva?” – a fost reacția sa spontană. Răspunsul a fost dezarmant de simplu şi de sincer: “Da, se poate!”

Cum adică, România?

A acceptat şi, puțin mai târziu, luând contact pentru prima dată cu profesorul Irinel Popescu, acesta i-a oferit şi o explicație întrucâtva mai liniştitoare: “Domnule Badea, ştiința nu are încă un tratament pentru ciroză. Se studiază, desigur, dar… dacă mai aşteptați să se descopere remediul respectiv este foarte posibil să nu mai prindeți ziua aceea.” Din cele pe care mi le-a relatat recent domnul Badea Ion, am înțeles că acela a fost, de fapt, momentul de cea mai mare cumpănă pentru el. Nehotărârea sa nu venea, în fond, din lipsa dorinței de a se trata şi de a se vindeca, oricât de greu ar fi fost, ci altceva îl frământa. Lucru pe care, de altfel, i l-a mărturisit şi profesorului: “Da, domnule doctor, dar am o reținere. Păi, se poate face aşa ceva în România?” Mai auzise el între timp că, într-adevăr, există medici români care operează, dar în străinătate. Aceasta, din cauza dotării precare a spitalelor noastre, atât de frecvent şi de intens trâmbițată, de ani de zile, pe toate canalele de informare a populației. Cui foloseşte? În fine, la explicația profesorului Irinel Popescu despre dotarea secției de transplant hepatic din Fundeni la nivel mondial, a acceptat, semnându-şi, astfel, cumva în alb intrarea pe un nou făgaş al existenței sale. Un drum care, atunci, nu putea şti încotro îl va duce în final.

“Învierea” de după Înviere

Anul 2000, înainte de Paşti. Badea Ion se simțea din ce în ce mai rău, iar deteriorarea stării sale o remarcase cu precizie în special soția sa. Astfel se face că a sunat-o pe dr.Hrehoreț şi i-a vorbit despre problemele sale. I s-a răspuns că se află pe locul 10 pe lista de transplant, dar că, dacă se va ivi un organ compatibil cu organismul său şi nepotrivit bolnavilor aflați înaintea lui pe listă, va putea fi chemat la operație. A fost ca o premoniție. Imediat după Paşti, miercuri, a fost chemat la Bucureşti, deoarece toate datele indicau că este primul pacient de pe lista de transplant compatibil cu un organ care fusese primit recent. Apoi, totul a fost ca un carusel în a cărui rotire amețitoare Badea Ion părea prins, dar fără ca aceasta să-i fi produs nici cea mai mică urmă de teamă. “În joia aceea, când m-am aflat la Fundeni, am fost cel mai fericit om din lume – îmi mărturisea el. Făceam glume, jubilam şi, să nu râdeți, mă gândeam că deja am scăpat. Nu ştiu cum să spun, dar am avut o bucurie imensă înainte de operație, fiindcă ştiam – de unde, oare? – că oamenii aceia cu suflete atât de mari mă vor salva. Deşi, vă mărturisesc sincer, nu ştiam nimic despre ei.”

La cumpăna vieții

Nu trebuie să pară ceva anormal: între Badea Ion şi întreaga echipă de transplant s-a legat, în toate acele zile care la drept vorbind însemnau suferință, aşteptare şi luptă contra cronometru pentru viață, o adevărată prietenie. O prietenie pentru eternitate. Momentul unui astfel de contact i-a rămas întipărit în minte fiindcă el a însemnat – fără să ştie – primul pas către sala de transplant, adică acolo unde cumpăna vieții şi a morții avea să se încline hotărâtor într-o singură parte. A intrat la el în salon un tânăr care l-a întrebat dacă are cumva o lamă de ras pentru a i se face toaleta înainte de operație. Nu avea, aşa că a fost luat de tânărul respectiv şi condus către alt salon. În trecere pe lângă secția de terapie intensivă, celălalt l-a întrebat: “Vrei să-l vezi pe domnul Penea?” Nu ştia cine era, dar i s-a explicat că fusese transplantat cu două săptămâni mai devreme şi că evolua spre bine. Într-un final, a ajuns în salonul unde i s-a făcut toaletarea pentru operație, iar tânărul – despre care a aflat apoi că era de fapt anestezistul Cristi Boroş – i-a dat două pastile. A fost începutul anesteziei, un fel de somn profund, cum nu mai cunoscuse pană atunci, lipsit de vise şi de orice alte senzații. S-a trezit cu un ficat nou, sănătos, a urmat toată suita de dureri, tratamente, analize, suferințe şi, în ziua cea mare – întoarcerea acasă pe picioarele lui.

Un eşafodaj pe piloni şubrezi

…Badea Ion este şi astăzi, la – iată! – deja aproape 14 ani de la transplant, la fel de jovial, de pozitiv în gândire şi molipsitor de optimist. O mare amărăciune însă tot are. El este unul dintre românii cei mai îndreptățiți să vorbească, în cunoştintă de cauză, despre încrederea şi neîncrederea în sistemul medical românesc. Sau mai degrabă, dacă vreți, în specialiştii noştri ale căror merite sunt frecvent minimalizate ori pur şi simplu ignorate cu o iresponsabilitate condamnabilă. Dar oamenii trebuie să ştie adevărul. Da, avem numeroase cadre medicale foarte bine pregătite, care nu au plecat să profeseze pe alte meridiane, profesionişti desăvârşiți, în numele cărora vorbesc rezultatele muncii lor şi, desigur, o pot face şi pacienții. Pacienți pe care, însă, din păcate aproape nimeni nu-i ascultă. De ce? “Eu zic că e o luptă cu sistemul – îmi mărturisea dl.Badea Ion. În prezent, transplantul în România nu este acceptat, ci tolerat, majoritatea responsabililor din sistem privind aceasta ca pe un consum inutil de bani. Realitatea e însă exact invers. Şi în România se face performanță în domeniul transplantului, şi noi avem specialişti foarte buni, iar din câte ştiu eu, costurile la noi sunt mult mai reduse decât în străinătate. Dar mai spun ceva, fără să pară că invoc lucruri mari. În urma salvării mele prin transplantul de ficat, societatea întreagă cred că a avut de profitat. Fie şi numai pentru că am fost şi sunt, şi sper să mai fiu încă mulți ani, ceea ce se cheamă contribuabil. Nu, eu spun că viața nu trebuie să fie pusă în balanță cu nimic altceva pe lumea asta, în nicio împrejurare!”

* * *

Dragi prieteni care citiți aceste rânduri, mărturisesc că, de data asta, nu am nicio încheiere spectaculoasă a relatării poveştii adevărate a buzoianului-ialomițean Badea Ion. M-aş bucura, în schimb, dacă am primi – eu, dar mai ales Asociația LIVERTRANS şi toți cei legați într-un fel sau altul de domeniul în discuție – reacții sincere şi ferme la toate opiniile şi pozițiile, aprobările şi contestările ce se vehiculează efectiv haotic pe tot felul de canale de comunicare întrețesute în tot mai eterogena noastră lume nord-dunăreană. Pentru că numai o poziție unitară, solid argumentată şi susținută până la ultima suflare poate aduce sorți de izbândă unui domeniu aflat cumva, încă, într-o perioadă de frumos pionierat în țara noastră. Iar ceea ce am numit izbândă înseamnă, de fapt, vieți salvate. Dar nu uitați că viața, pe care Dumnezeu ne-a dat-o, numai El are dreptul să ne-o şi ia!

Adrian-Nicolae POPESCU

Pe 10 octombrie 2020 se împlinesc 20 de ani de când Timea Balogh, pe atunci o fetiță de un an și două săptămâni, a fost supusă unei intervenții de transplant hepatic, la Institutul Clinic Fundeni de către dnul Prof Dr. Irinel Popescu, șeful Clinicii de Chirurgie și Transplant Hepatic. Donatoare unei porțiuni din ficat a fost mama fetiței. La aceea dată a fost prima intervenție de acest tip din țara noastră.

La mulți și binecuvântați ani, Timea, alături de familia ta minunată!

Respect și recunoștință echipei medicale condusă de dnul Profesor!

DA pentru VIAȚĂ!

În ciuda dificultăților date de pandemia de COVID-19, programul de transplant continuă, a anunțat acad prof dr Irinel Popescu. Chiar astăzi, la Fundeni, s-a realizat un transplant de la donator în viață, iar un al doilea va avea loc în orele care urmează.

Discutând cu dr Radu Zamfir, directorul executiv al Agenției Naționale de Transplant, despre problemele provocate Programului de transplant de pendemia de COVID-19, acad prof dr Irinel Popescu a dezvăluit că în mai puțin de 24 de ore, la Institutul Fundeni au loc două astfel de intervenții salvatoare, scrie dcmedical.ro.

„În cursul dimineții, la Institutul Clinic Fundeni, echipa condusă de conf dr Vlad Brașoveanu a efectuat un transplant de la un donator în viață. Este vorba de o fiică de 24 de ani care a donat o jumătate de ficat, hemificatul drept, mamei sale în vârstă de 48 de ani cu ciroză criptogenetică. De asemenea, în cursul după-amiezii am fost anunțați de către coordonatorii naționali ai programului de transplant că există un donator la Târgu Mureș, este un bărbat de 56 de ani, grupă A pozitiv, 170 de centimetri înălțime, 70 de kilograme, la care familia a acceptat donarea și echipele de prelevare se pregătesc să meargă acolo și să efectueze operația de prelevare. Există acord pentru ficat și rinichi. Deci, iată că și în asemenea momente critice Programul de transplant poate să se desfășoare în continuare. Singur, sunt foarte mulți pacienți care așteaptă aceste operații. Se știe că așteptarea pe listă e una dintre cele mai dificile perioade din punct de vedere psihologic pentru pacienții care ulterior vor fi transplantați. Cu cât această așteptare e mai ungă, cu atât impactul psihologic este mai mare și timpul de așteptare depinde fundamenta de numărul de donatori. De aceea chiar și în timpul unei pandemii cum este aceasta, care lovește din câte se pare din ce în ce mai crunt România, totuși Agenția Națională de Transplant și programele de transplant încearcă să-și desfășoare activitatea cât mai aproape de normal”, a spus acad prof dr Irinel Popescu.

VIDEO | Ce probleme întâmpină programul de Transplant Pulmonar în România

Szasz Ferenc Zsaba (37 de ani) este un muresean mandru, din Tarnaveni, cu o poveste de viata ce ar putea constitui subiectul unui studiu de caz pentru studentii de la Facultatea de Medicina. Pentru ca a sfidat moartea de mai multe ori, pentru ca in ciuda afectiunilor teribile care i-au zdrobit sanatatea a reusit sa treaca peste si sa iasa invingator din fiecare batalie.

El este exemplul viu ca exista viata chiar si dupa al doilea transplant de ficat. Si inca una de foarte buna calitate. Uneori cu hopuri, cu probleme, pe care, insa, cu rabdare si cu sprijinul familiei a reusit sa le depaseasca.

Povestea lui Szasz incepe in ’98, cand si-a intalnit dragostea vietii, pe Monica Ioana. El director de banca in Tarnaveni, ea biolog. In 2008, pe 25 octombrie au facut pasul cel mare si s-au casatorit. A fost cea mai fericita zi din viata lor, dar si… ziua in care a inceput totul.

“De la nunta mi s-a parut ca el nu este in regula. Ba chiar cu cateva luni inainte. Era palid, obosea repede si era foarte slabit. In decembrie am mers la medic, in Targu Mures, la gastroenterologie. Acolo i-a fost depistata o inflamatie a colonului, pentru care a inceput un tratament. Dar… chiar daca se rezolvase local situatia, parca tot nu era bine. Asa ca am mers la Cluj, la un alt specialist in gastroenterologie. Sotul meu se acoperise brusc, pe corp, in special pe fata, cu pungi de puroi”, si-a inceput Monica povestirea. Femeia, extrem de tonica, isi depana experienta vietii cu zambetul pe buze si un optimism molipsitor, in timp ce isi mangaia tandru sotul proaspat operat, in refacere pe un pat de spital de la etajul 3 al Institutului Clinic Fundeni, la Centrul de Chirurgie Generală și Transplant Hepatic ”Dan Setlacec” condus de prof. dr. Irinel Popescu.

Dar sa continuam: “I-au facut medicii atunci RMN la Cluj si mi-au dat verdictul: colangita (n.r. ficat + caile biliare afectate) in stadiu avansat si maximum 2 ani de viata, cu conditia sa se monteze stenturi pe caile biliare care sa permita lichidului biliar sa circule”, a adaugat Monica.

Medicii din Cluj au luat legatura apoi cu specialistii de la gastroenterologie Fundeni si asa a ajuns sa fie inscris pe listele de asteptare pentru un ficat. Pe 23 iunie 2013 l-a primit. Tot ce stie despre donator este ca avea 19 ani, era din Oradea si era barbat. Interventia dificila a fost executata de dr Doina Hrehoret, singura femeie chirurg din Europa de Est care efectueaza operatii de transplant de ficat. O femeie cu maini de inger, care si-a facut loc, prin talent si profesionalist intr-o lume a barbatilor.

“6 luni dupa operatie, totul a decurs bine. Se simtea din ce in ce mai bine, ba chiar s-a distrat de minune la petrecerea de Craciun a bancii la care isi reluase slujba. Pe 8 ianuarie 2014, insa, cineva i-a spus ca are ochii galbeni. A facut de urgenta analizele si i s-a cerut sa vina la Bucuresti”, a continuat Monica.

Ficatul primit nu isi mai facea treaba. Si starea lui Szasz se agrava pe zi ce trecea. 17 martie 2014 a fost ziua in care mureseanul s-a nascut penmtru a treia oara. “Impropriu spus renascut, daca e sa imi amintesc cosmarul prin care am trecut cu el imediat dupa operatia de transplant. A fost un paradox. Fizic era bine, psihic era daramat. Au urmat 10 zile teribile, in care imi spunea ca totul este sumbru, ca nu simte nicio bucurie, nicio dorinta sa traiasca, ca este coplesit de tristate si de sentimente de rau. Nu voia sa se ridice din pat, spunea ca nu poate, tinea ochii inchisi si, va rog sa ma credeti, ne-am asteptat la ce e mai rau. Atunci s-a petrecut minunea. Cineva de acasa mi-a trimis un prosop albastru, il am si acum, pe care il dusese la mormantul parintelui Arsenie Boca de la Prislop. I-a mangaiat crucea sfanta cu prosopul, apoi mi l-a trimis la Fundeni. Nu stiu ce mi-a venit si, la un moment dat, i-am pus lui Szasz prosopul pe ochi. Ce s-a intamplat, a fost o minune pe care, ulterior chiar el mi-a descris-o. Dormea si a simtit brusc o stare de bine, a simtit ca si somnul ii e confortabil, aproape ca nu ii mai venea sa se trezeasca, de teama sa nu dispara aceasta stare de bine. Cand s-a trezit, lumea i s-a parut brusc frumoasa, cheful de viata i-a revenit si, de asemenea, starea de bine. S-a ridicat singur din pat si, din acel moment, cu acea minune divina, recuperarea sotului meu a venit rapid, iar pe 17 aprilie a fost externat. Am mai stat cam o luna in Bucuresti pentru ca veneam zilnic la spital la tratament, dar totul a decurs din ce in ce mai bine”, isi aminteste femeia, zambind.

Si chiar i-a fost bine lui Szasz Ferenc Zsaba pana in octombrie 2017 cand un soi de lesin brusc, sau semiinconstienta a pus din nou pe jar familia. Totul s-a petrecut atat de rapid si a fost atat de violent, incat barbatul a fost transferat cu un elicopter de urgenta de la Mures la Bucuresti, la Spitalul Fundeni, direct la Terapie Intensiva.

“Am crezut ca il pierd atunci. Medicii erau rezervati, pregatisem chiar hainele de inmormantare. Insa din nou Dumnezeu ne-a aratat bunavointa lui si Szasz si-a revenit miraculos, cu ajutorul tratamentului administrat. O luna a stat in spital si medicii de la radiologie interventionala i-au montat un tub de drenaj, pe care a trebuit sa il poarte si sa il ingrijeasca pana anul trecut. Am facut-o si pe asta, iar in 2018 i l-au scos. Din pacate, in toata aceasta nebunie, i-a fost afectat un plaman…”, continua Monica, sotia barbatului proaspat operat.

Pentru ca da, zilele trecute Szasz a fost din nou operat de specialistii de la Fundeni, de data aceasta de dr. Codrut Stanescu, care i-a indepartat chirurgical segmental afectat din lobul drept al plamanului. Acum pacientul este bine, se recupereaza, si tot ce ii ramane de facut este sa se roage ca, pe viitor, problemele de sanatate sa inceteze si sa se bucure de o viata normala alaturi de familie.

Pentru ca dincolo de problemele teribile prin care a trecut, Szasz este norocos sa aiba alaturi de el o sotie minunata care i-a daruit imediat dupa nunta si, in pline probleme teribile de sanatate ale sotului, o fetita minunata care acum are 5 ani si jumatate.

“Am sa va spun ceva! El – si isi mandaie tandru jumatatea pe picior – este totul pentru mine. In ciuda greutatilor pe care le-am avut, Dumnezeu ne-a aratat ca este minunat si ne-a ajutat sa trecem impreuna peste. Daca ar fi sa fiu la inceputul vietii si sa imi pot alege viata pe care o voi trai, as alege-o, fara discutie, tot pe cea alaturi de Szasz. El este totul, este jumatatea mea, este un om si un suflet minunat si nu mi-as dori niciodata de la viata altceva decat pe el. De 1000 de ori as lua-o de la capat, daca ar trebui”, a conchis, printre lacrimi si zambete optimista Monica! Da, pentru viata!

► VIZUALIZARE VIDEO

Patru vieti a salvat o tanara mama din Bihor, care a pierit intr-un accident rutier. Tot patru sunt copilasii ramasi fara cea care le-a dat viata. Familia a acceptat donarea de organe cu gandul ca femeia va trai prin sufletele pe care le salveaza.

Simona era o mama tanara. Avea doar 29 de ani si toata viata inainte. Un sofer care ar fi adormit la volan i-a ucis viitorul intr-o fractiune de secunda, chiar cand isi ducea mezina de sase ani la gradinita. Trei fetite de 6, 10, 13 ani si un baiat de 8 au ramas orfani de mama.
Desi medicii s-au luptat pentru a-i salva viata, din pacate nu au reusit si i s-a declarat moartea cerebrala. Odata cu ea, Simona a devenit un potential donator de organe, o sansa pentru alte vieti pentru care un organ transplantat inseamna sansa a o noua viata. Totul depindea, insa, de acordul rudelor Simonei care, din fericire, dupa o discutie cu medicii specialisti bihoreni au acceptat. Au acceptat ca Simona, dupa moartea ei, sa salveze vieti. Au acceptat ca o particica din draga lor Simona va continua sa traiasca prin cei carora le va salva viata.

Gheorghe Roxin, sotul femeii: Am donat si stiu ca ea traieste, acum prin altii. Copiii nu stiu ca am donat. Poate, cu timpul, le voi spune.
Carmen Pantea, cumnata femeii: Ne bucuram ca Simona a putut salva niste vieti. Durerea este imensa. Nu ne-o putem imagina.
Dintr-o familie greu incercata de soarta provenea Simona. Din sapte frati, cinci au probleme cu vederea. Tocmai pentru ca stiu ce inseamna sanatatea precara si suferinta, sotul si rudele au acceptat donarea de organe.
Ramona Pantea, sora: Stiu ca inseamna suferinta, stiu ca inseamna sa ai probleme cu ochii.
Reporter: Credeti ca asta v-a determinat sa si acceptati donarea? Da. Intr-un fel, da.
Nicolea Pantea, frate: Macar a ajutat alte persoane, dar e pacat de copilasi. Mama nu o poate schimba nimeni. Mama-i mama.

Medicii din Oradea au incercat sa o salveze pe Simona, insa ranile au fost extrem de grave. Pacienta a intrat in moarte cerebrala, iar familia si-a dat acordul pentru donarea de organe. Specialistii au prelevat rinichii, corneea si ficatul.
In timp ce corneele au ajuns la Spitalul Militar din Capitala, iar ficatul Institutul Clinic Fundeni din Bucuresti, rinichii au ajuns la Cluj, unde au fost transplantati noaptea trecuta la doua paciente, care asteptau, una un transplant de 11 ani, iar alta de trei ani.
In Romania, aproape 2000 de romani asteapta un rinichi. In acelasi timp, alti aproape 600 de oameni au nevoie de un transplant de ficat si 253 de cornee.
Constientizarea populatiei asupra importantei actului de donare de organe este extrem de importanta. Fiecare dintre noi trebuie sa inteleaga ca acceptul donarii organelor ale unui pacient aflat in moarte cerebrala se traduce in viata. Pentru ca un asemenea donator poate salva, dincolo de moartea sa, nu una, nu doua, ci chiar 5 vieti. Donarea de organea inseamna DA, pentru viata!

De la numirea dr Radu Zamfir în fruntea ANT, numărul donatorilor a crescut simțitor
Din fericire, odată cu numirea lui Radu Zamfir in fruntea Agenției Nationale de Transplant, numărul donatorilor a crescut simțitor. Astfel, în doar doua luni de la preluarea mandatului, au fost identificați un numar record de donatori aflati in moarte cerebrala, 25, 27 de la inceputul anului, în condițiile în care, în mandatul trecut al conducerii ANT au fost identificati circa 60 în decurs de un an întreg!
Sursa: stirilekanald.ro

Când am intrat în rezerva de spital, doamna profesoară stătea cu spatele. Am avut așa, o senzație de Olga Tudorache. Aceeași tunsoare, culoare a părului, statură. Ba chiar și în momentul în care s-a întors spre mine am simțit ceva din duritatea pe care o transmitea marea noastră actrița. Ochii, însă, de un albastru puternic, indulceau notă. „Din câte știu, sunt ochi ucrainieni…”, mi-a spus prof. dr. Cristina Olga – culmea! –Gociman, de la Facultatea de Arhitectură „Ion Mincu” din Capitală.

Aveam în față mea o femeie micuță, dar care transmitea o forță uriașă și reușea să impună respect fără să îți vorbească. „Așa am fost mereu, datorită meseriei mele. Sunt arhitect și cadru didactic. Am coordonat evenimente importante în lumea arhitecturii naționale și internaționale. Indiferent de starea sănătății mele sau de problemele din viață personală, nu am dorit niciodată să par vulnerabilă. Poziția nu îmi permitea momente de slăbiciune”, și-a început povestirea prof. Gociman.

Este mamă a 3 copii minunați și și-a iubit ultimul soț mai presus de orice. Problemele de sănătate au lovit-o încă din tinerețe, dar le-a înfruntat de una singură pe toate, fără să se plângă sau să se lase doborâtă. „Am fost mereu o tipă mai fragilă. Am fost adesea bolnavă și am avut mai multe intervenții chirurgicale. În 2003 am suferit o histerectomie, iar în 2004, în urmă unor analize, am aflat că sufăr de hepatită. Aveam atât virusul B cât și D, combinația periculoasă care degenerează adesea în ciroză”, a continuat arhitecta.

A început să ia în greutate, astfel că, la un moment dat ajunsese să cântărească 100 kg. Această transformare corporală inexplicabilă a determinat-o să se adreseze specialiștilor de la Institutul Parhon. De aici a început adevăratul coșmar al doamnei profesoare. În urma numeroaselor investigații medicale la care a fost supusă, s-a descoperit un melanom pe braț și grave probleme hepatice (inițial s-a crezut că este vorba despre metastaze, ulterior s-a constatat, în 2007 în urmă unui RMN, că era o ciroză în stadiu avansat).

De melanom a scăpat în urmă unei operații, însă ficatul suferea în continuare. A urmat un tratament cu interferon și și-a continuat cu stoicism cariera. În toată această perioadă a fost mereu susținută de familie, de soț și de copiii săi.

La un moment dat, organismul profesoarei nu a mai reacționat la interferon, așa că în 2010 am ajuns la Institutul Fundeni, unde a intrat pe mâna specialiștilor de la Secția de Gastroenterologie, care au început să o monitorizeze cu atenție. „Eram, în 2012, comisar al Bienalei Naționale de Arhitectură. Atunci se împlineau 120 de ani de la înfiinţarea “Societății Arhitecţilor Români”, tot 120 de ani de la înfiinţarea Învăţământului Superior de Arhitectură, prin “Şcoala Naţională de Arhitectură” şi, nu în ultimul rând, 160 de ani de la naşterea şi 100 ani de la moartea arhitectului Ion Mincu, al cărui nume îl poartă Universitatea de Arhitectură şi Urbanism din Bucureşti. De altfel, anul 2012 fusese declarat “Anul Mincu”. Întreagă manifestare m-a solicitat enorm și, după terminarea evenimentului, am început să dau semne de epuizare”, își amintește prof dr Gociman.

Obosită fiind, s-a împiedicat în casă, a căzut și și-a fracturat clavicula. Refacerea a fost una extrem de anevoioasă, iar în 2013 starea de sănătate începuse să se degradeze și mai mult. Ficatul era din ce în ce mai rău și au apărut și varicele esofagiene. Dar profesoara de arhitectură nu s-a lăsat și și-a continuat carieră, împărțindu-se între studenții săi, evenimentele pe care le organiza, călătoriile în interes de serviciu și, nu în ultimul rând, familie.

„2016 a fost, însă, cel mai greu an al meu. Eu eram bolnavă, dar a apărut ceva care mi-a anihilat suferința. Soțul meu se îmbolnăvise: cancer pulmonar cu metastaze osoase, o tumoare la cap… A început lupta pentru viața soțului meu. Problemele mele au devenit brusc mici, inexistente. Mă luptăm pentru viață lui. Au urmat operații, tratamente dureroase. Nu am vrut să cedez nicio clipă și m-am bătut până la capăt. Din păcate, soțul meu s-a stins, iar eu am început să mă resimt după toată perioada cumplită pe care o trăisem”, își amintește femeia dureroasa experiență.

În 2017 a reluat tratamentul la Fundeni și, pentru că starea de sănătate i se înrăutățise alarmant, a fost înscrisă pe lista pentru a beneficia de un transplant de ficat. Ce nu a știut prof. dr Cristina Olga Gociman este că odată înscrisă pe această lista vitală, trebuia să fie mereu la dispoziția medicilor de la Institutul Fundeni. Nu a știut, și a plecat în străinătate, la o conferință de arhitectură. Atunci a primit telefonul… se găsise un ficat compatibil. Ar fi fost rezervă, dar exista o șansă. „Am înțepenit la telefon. Am spus că nu sunt în țară. Medicii ar fi vrut că în maximum două ore să fiu la spital. Am pierdut șansă. M-au certat doctorii, dar atunci am înțeles că nu mai trebuie să plec din țară, că trebuie să stau acasă”, explică profesoara.

Și nici că a mai plecat de atunci. De 3 ori a mai fost chemată apoi la spital, fiind rezervă în operațiile de transplant ce s-au desfășurat. A patra oară, însă, pe 20 decembrie 2018, Dumnezeu i-a dat șansa la viață. Ficatul prelevat de la un donator aflat în moarte cerebrală era pentru ea, pentru Cristina Olga Gociman. A intrat în operație și a ieșit după 12 ore grele. Doamna profesoară s-a trezit la reanimare, după o intervenţie extrem de complicată. Transplantul i l-a făcut dr. Doina Hrehoreţ, singură femeie din Europa de Est care face transplant hepatic şi unul dintre cei 4 chirurgi români care efectuează asemenea intervenţii complexe.

A fost elevă a profesorului Irinel Popescu, şeful Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic ”Dan Setlacec” din cadrul Institutului Clinic Fundeni. I se mai spune şi „Îngerul de la Fundeni”, pentru că, dacă o vezi, fără să o cunoşti, nu prea înţelegi cum în spatele unei siluete minione și al unei figuri angelice se ascunde atâta putere de a dărui viaţă. Dr. Doina Hrehoreţ are la activ mii de intervenţii chirurgicale la finalul cărora pacienţii au renăscut. Cu ajutorul lui Dumnezeu, așa cum îi place ei să spună! Şi poate că numărul celor cărora chirurgul le-ar fi putut dărui viaţa ar fi fost şi mai mare, dacă numărul donatorilor în moarte cerebrală ar fi crescut exponenţial, de la an la an, urmându-şi cursul firesc.

Din fericire, începând cu ultimele luni ale lui 2018, o minune dumnezeiască a făcut că numărul donatorilor aflați în moarte cerebrală a căror familii și-au dat acceptul pentru prelevarea organelor să crească. Au apărut din ce în ce mai multe organe salvatoare de vieți umane, speranțele a sute și chiar mii de pacienți români au renăscut. Pentru că importanța actului de donare este una uriașă. Un donator aflat în moarte cerebrală poate salva nu o singură viață, nu două, ci chiar cinci sau șase!

„Acum sunt bine! Urmez calea firească a recuperării medicale postoperatorii. Mi se fac controale periodice și mi se monitorizează starea. Am reușit să ajung un pic și acasă și a fost tare bine. Iar dacă mă întrebați ce simt, pot să va spun că simt că am fost martoră unei minuni cerești și că ceea ce mi s-a întâmplat mie a fost Voia Divină. Sper din tot sufletul că și alți pacienți în stare gravă să aibă parte de minunea de care am avut eu parte, de șansă la o nouă viață”, a conchis Cristina Olga Goiciman, mangaindu-și brâul lat pe care orice pacient care a trecut printr-un transplant de ficat este obligat să îl poarte după intervenție.

“Copii, va rog sa va aliniati! Atentie la mine, piciorul drept putin in fata, indoiti genunchii”, se aude un glas puternic de barbat pe partia Parang, chiar langa scoala sportiva. Este un profesor de schi care ii invata pe pusti secretele “zborului” pe zapada. Cine este el? Un tip cu alura sportiva, a carei varsta nu are nicio legatura cu felul in care arata: 56 de ani. Iosif Barabas, din Petrila, este in sine o poveste, povestea fericita a unui om salvat de la moarte datorita unui tranplant de ficat.

Cine nu-l cunoaste pe Iosif, se gandeste: “Ce om sanatos, ce sportiv! Viata petrecuta in aer de munte, in natura! Normal ca e sanatos tun!” Si asa si este acum, insa doar ambitia si Dumnezeu l-au ajutat sa fie azi un exemplu pentru cei mici si nu numai.

Povestea lui Iosif a inceput cu multi ani in urma. Lucra in mina, la Petrila, ca mai toti cei din zona. La 45 de ani a iesit la pensie si s-a apucat de schi. Iarna pe partie, vara cu afacerile de familie (nu va ganditi ca avea o munca de birou, nici vorba… constructii si alpinism utilitar…).

“In 2008 am facut un control medical de rutina. Se faceau analize gratuite si am zis sa profit si eu. Atunci mi-a fost descoperit virusul C. Indrumat de medicul de familie, am inceput sa fac naveta Bucuresti- Cluj. Timp de 6 ani am facut periodic analize si am fost tinut sub observatie. In 2014, din pacate, starea mea de sanatate s-a inrautatit”, si-a inceput povestirea Iosif.

A fost indrumat imediat catre Bucuresti, la Spitalul Fundeni, unde a fost preluat de speciaistii de la Gasteroenterologie, sub directa observatie a prof. dr. Liana Gheorghe.

“Au urmat 6 luni grele de asteptare. Analizele mele erau din ce in ce mai proaste, insa psihicul bun si moralul ridicat m-au facut sa ma simt mereu mai bine decat aratau documentele medicale. Stiam ca sunt pe lista de asteptare pentru un transplant de ficat si tot ce imi ramasese era sa ma rog ca organul sa apara in timp util pentru a-mi putea fi salvata viata”, a continuat Barabas.

Psihicul ardeleanului s-a dovedit a fi cu adevarat unul tare, nu de alta, dar barbatul a fost pregatit de 8 ori pentru a intra in sala de operatie cu posibilitatea de a primi un organ prelevat. Nu a fost, insa, sa fie “ficatul lui”. Ba era rezerva (n.r. in orice interventie de transplant hepatic, echipa medicala cheama 2 pacienti gata de operatie, gata sa devina primitori. Aceasta pentru ca in momentul interventiei sa existe o varianta de rezerva in cazul in care prima optiune nu poate primi ficatul din varii motve), ba nu era compatibil cu organul pregatit si tot asa.

“Imi amintesc chiar ca, la un moment dat, am aflat, nu mai stiu cum, ca nu mai aveam mai mult de doua saptamani de trait. Analizele mele erau un dezastru, insa eu, paradoxal, ma simteam binisor. Atunci a venit la mine o doamna doctor care mi-a spus: <Iosif, in mod normal e randul tau pe lista la primirea unui ficat, dar, uite, un pacient este in stare grava, mult mai grava ca a ta. E pe moarte. A aparut un ficat, esti de acord sa il tranplantam pe el? E decizia ta! Tu esti cel care hotaraste, pentru ca este randul tau>. Nu am sa uit niciodata acel moment, pentru ca a fost unul de cumpana. M-am gandit un pic si i-am zis doamnei doctor: . Si l-au bagat in operatie si i-au salvat viata!”, si-a amintit Iosif.

Si Dumnezeu i-a rasplatit marinimia! La numai doua zile de la cruciala decizie, a aparut un nou ficat compatibil. De data aceasta chiar i-a venit si lui randul la viata. Era 28 noiembrie 2014. A intrat increzator in sala de operatie. Stia ca se afla pe mainile magice ale profesorului Irinel Popescu, şeful Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic ”Dan Setlacec” din cadrul Institutului Clinic Fundeni, si ale reputatului chirurg Vlad Brasoveanu.

“Eram foarte emotionat. Un sentiment pe care numai un pacient in starea mea ar putea sa il cunoasca. Interventia de transplant a durat 9 ore. Lungi pentru echipa medicala si incredibil de scurte pentru mine. Stiu doar ca am adormit si ca m-a dominat in permanenta o stare de bine, de foarte bine. Ca si cand un inger pazitor m-a vegheat pe toata durata interventiei si imi spunea ca voi fi bine, voi fi in regula. La un moment dat am auzit o voce care imi zicea: <Gata, s-a terminat! Trezeste-te!>. Eu nu voiam sa ma trezesc din doua motive. In primul rand ma simteam foarte bine, in siguranta, in al doilea rand, pentru ca mi se parea ca totul a fost prea repede si ca nu a fost timp suficient pentru transplant. Mi se parea ca abia adormisem si acum voiau sa ma trezesc din nou”, a povestit barbatul.

Pe toata durata internarii la Bucuresti, lui Iosif i-a fost alaturi sotia sa, care nu l-a lasat singur nicio clipa. 6 luni, femeia si-a incurajat barbatul internat la Fundeni si i-a dat acestuia increderea ca totul va fi bine.

“Recuperarea a fost una usoara pentru mine. Nu am simtit dureri! Poate doar cu recapatarea echilibrului am avut o problema pe care am depasit-o, insa, destul de repede. Au urmat controale, monitorizare, iar de Craciun am fost acasa. A fost o bucurie imensa atat pentru mine, cat si pentru familia mea, in frunte cu fiul, dar si pentru prieteni. In 2014 pot spune ca m-am nascut din nou”, explica pacientul fericit.

Iosif Barabas nu stie foarte multe despre organul care i-a salvat viata. Stie doar ca donatorul a fost din Turda, unde a avut loc un eveniment rutier in acea perioada. Ce stie sigur, insa, este ca odata cu ficatul a imprumutat ceva si din obiceiurile donatorului. “Am suferit cateva modificari evidente. Nu am sa vorbesc acum despre cele de comportament, pentru ca sunt greu de descris si de explicat. Am sa va spun doar doua lucruri. Sunt innebunit acum dupa mamaliga si usturoi, iar inainte le mancam moderat, fara sa ma pasioneze in mod deosebit”.

Recuperarea lui Iosif dupa transplantul hepatic a fost rapida. La 4 luni de la interventie, sfidand orice logica, Iosif mergea pe bicicleta, iar la un an, pe schiuri. Nu a riscat nimic. A facut totul cu prudenta, insa era nerabdator sa se intoarca la viata sa sportiva pe care a fost nevoit sa o abandoneze din cauza bolii.

Azi, Iosif este monitor de schi. In sezonul rece isi petrece mai tot timpul pe partie, invatand prichideii sa alunece pe zapada. Schiul si muntele sunt viata lui. Ii place sportul, miscarea si nu rateaza nicio ocazie sa iasa din casa.

Barabas este o poveste de viata fericita, din care fiecare dintre noi are ceva de invatat. Este vital sa constientizam cu totii cat de important este actul de donare. Un pacient aflat in moarte cerebrala nu mai are nicio sansa sa se intoarca la cei dragi. Dar exista in el resurse care pot salva nu una, nu doua, ci chiar cinci vieti. Acestea sunt organele care pot fi prelevate doar cu acordul familiei. Daca rudele celui de la care Iosif a primit ficatul nu si-ar fi dat consimtamantul pentru donarea organelor, povestea noastra nu ar fi existat azi. Oamenii au fost de acord, au acceptat sa daruiasca viata, au inteles ca in felul acesta, o particica din sufletul lor drag va continua sa traiasca. Si o face, Prin Iosif, profesorul de schi din Parang.

Dumnezeu face minuni mereu, pentru fiecare dintre noi. Din păcate, nu toţi avem capacitatea să le vedem. Vasile a este unul dintre norocoşii care avut parte de o minune divină chiar când credea că totul s-a terminat.

L-am întâlnit pe holurile spitalului Fundeni din Capitală. Se deplasa agale pe coridor, în pijamale, cu mijlocul strâns de un brâu lat. Vasile Macovei a primit, la cei 32 de ani ai săi, dreptul la o nouă viaţă. O viaţă dăruită de un tânăr de 21 ani aflat în moarte cerebrală în urma unui traumatism cranian, care se afla internat în Spitalul Judeţean Baia – Mare. Familia acestuia a înţeles importanţa actului de donare, a înţeles că, dacă pentru cel drag lor nu se mai poate face nimic, o părticică din el ar putea trăi, mai departe, în trupul altcuiva. Că sufletul lor drag nu va pleca de pe această lume de tot, că poate lăsa o părticică din el vie, pe pământ, salvând o altă viaţă. Iar norocosul a fost Vasile din Târgu Neamţ.

Coşmarul lui Vasile a început în urmă cu doi ani, când a fost diagnosticat cu ciroză hepatică. A fost supus unor intervenţii chirurgicale care nu au generat altceva decât complicaţii. A fost depistat cu virului B, apoi cu D, după care a fost trimis în Capitală, la Spitalul Fundeni. „Inainte să mă îmbolnăvesc eram un om normal, cu familie. Aveam nevastă şi copil, lucram în construcţii. După ce m-am îmbolnăvit, nevasta a plecat…, dar mi-a rămas copilul, care reprezintă totul pentru mine”.

VIDEO | Povestea lui Vasile, barbatul care s-a născut a doua oară după un transplant de ficat!

Vasile Macovei a fost nevoit să se pensioneze pe caz de boală. Nu mai putea munci şi singura speranţă care îi mai rămăsese purta numele Domnului. Medicii de la Fundeni îl ajutaseră la întocmirea dosarului si înscrierea lui pe listele de aşteptare pentru un transplant de ficat. Dar… ce şanse erau să apară organul, mai ales că în ultimii ani, atacurile nefondante asupra programului national de transplant au condus la declinul unuia dintre cele mai revoluţionare proiecte pe care l-a avut vreodată medicina românească. Cum? Prin scăderea dramatică a numărului de donatori aflaţi în moarte cerebrală. Pentru că puţini ştiu faptul că un singur donator poate salva nu o viaţă, nu două, ci chiar 5 vieţi.

Totuşi, se pare că Dumnezeu s-a aplecat, în ultima perioadă, asupra bolnavilor a căror vieţi depind de un organ donat. Pentru că după o perioadă mult prea lungă şi adesea ucigătoare de pauză, au aparut donatorii. Numai la Institutul Fundeni s-au efectuat 11 transplanturi hepatice de la donatori aflaţi în moarte cerebrală. Bate vânt de schimbare, bate vânt de bine!.

„Eram acasă, când am primit un telefon, să vin de urgenţă la Bucureşti că e posibil să fi apărut un organ compatibil. Mi-am rugat un prieten să mă ducă la Bucureşti cu maşina. Mihail îl cheamă şi am să îi fiu recunoscător toată viaţa acestui om, care m-a ajutat mai mult decât oamenii de la care, poate, aveam alte aşteptări, rudele mele, sânge din sângele meu. La 10.30 am plecat din Târgu Neamţ, la 15.30 eram la Fundeni. Am făcut baie, am semnat hârtiile de consimţământ, mi-am spus rugăciunea şi… cu Dumnezeu înainte”, îşi aminteşte Vasile. Operaţia a fost una lungă şi s-a întins destul de mult, în noapte.

Transplantul i l-a făcut dr. Doina Hrehoreţ, singura femeie din Europa de Est care face transplant hepatic şi unul dintre cei 4 chirurgi români care efectuează asemenea intervenţii complexe.

A fost eleva a Profesorului Irinel Popescu, şeful Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic ”Dan Setlacec” din cadrul Institutului Clinic Fundeni. Dr. Doina Hrehoreţ are la activ mii de intervenţii chirurgicale la finalul cărora pacienţii au renăscut. Cu ajutorul lui Dumnezeu, asa cum îi place ei să spună! Şi poate că numărul celor cărora chirurgul le-ar fi putut dărui viaţa ar fi fost şi mai mare, dacă numărul donatorilor în moarte cerebrală ar fi crescut exponenţial, de la an la an, urmându-şi cursul firesc.

A treia zi după operaţie, Vasile Macovei era deja în salon, urmându-şi recuperarea firească post-operatorie.

„Am sunat acasă şi am vorbit cu mama. I-am spus că sunt bine. A fost foarte fericită şi mi-a spus că şi ea, şi cel mic mă aşteaptă bucuroşi acasă”, a încheiat Vasile.

L-am lăsat plimbându-se singur pe culoarul lung al secţiei de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic de la etajul 3. Era singur, însă încrezător că are o nouă şansă la viaţă, o nouă şansă să îşi vadă fiul crescând mare si sănătos.

Vasile va putea fi alături de fiul său pentru că o familie a spus „DA” într-un moment dificil, o familie a înţeles ce înseamnă miracolul de a dărui viaţă, a înţeles că doar prin actul de donare de organe sufletul lor drag va putea trăi, în continuare, în trupul altcuiva.

Ultimii doi donatori de organe aflaţi în moarte cerebrală au salvat peste 10 vieţi

Ultimii doi donatori de organe aflaţi în moarte cerebrală au salvat peste 10 vieţi în weekendul care abia s-a încheiat. Un tânăr din Maramureş, spre exemplu, care a pierit într-un teribil accident rutier, va salva 6 vieţi, după ce familia acestuia şi-a dat acordul pentru prelevarea de organe. Astfel, inima si ficatul au fost direcţionate spre Bucureşti, rinichii la Cluj, unde salvează două vieţi, iar plămânii în Olanda, urmând să salveze alte două vieţi. Prin urmare, un miracol s-a produs pentru 6 vieţi, printr-un singur „DA” salvator dat de familie.

Dumnezeu a luat-o la el pe Teodora, o tânără jurnalistă, frumoasă şi talentată. Brusc şi fără explicaţii, ea a murit, zilele trecute, secându-le sufletele părinţilor. Şi totuşi, o parte din Teodora Mărăcineanu trăieşte în continuare, este vie, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Cum? Prin Maria! O femeie cu ochi de smarald, pe care am întâlnit-o pe un pat din Spitalul Fundeni.

Povestea Mariei a început in Sebiş de Arad. Era o tânără frumoasă, care s-a îndrăgostit iremediabil de Petru, cel care i-a devenit soţ şi alături de care trăieşte şi azi, după 25 de ani de bine şi de rău, o poveste superbă de dragoste.

VIDEO | Transplant Teodora

„Sotul meu a zis, înainte să mă ştie, că femeia care îi va pune pe farfurie, într-o zi o prăjitură şi jumătate îi va deveni soţie. Eu am fost aceea. Era la noi în vizită şi nu ştiu ce mi-a venit mie să îi umplu farfuria. Aşa a pornit totul şi de atunci suntem împreună”, a început povestea vieţii ei Maria Catiţa Ardelean (50 de ani). Femeia firavă stătea pe marginea patului de spital şi zâmbea a speranţă. Prima dată după mulţi ani de suferinţă şi câteva luni de deznădejde.

Ea este femeia căreia stilista Teo Mărăcineanu, prin moartea sa, i-a salvat viaţa: “În burta mea l-au găsit pe… fratele meu geamăn”

Medicii din Sebiş o purtaseră ani la rând într-un vârtej al diagnosticelor neînţelese şi al tratamentelor inutile. „Iniţial am avut o sarcină cu gemeni, pe care am pierdut-o. Atunci mi s-a descoperit un chist ovarian pe care l-am tratat cu medicamente care mi-au afectat ficatul. Doi ani mai târziu, am reuşit să aduc pe lume un băieţel. Nu l-am născut normal, ci prin cezariană. Când m-au tăiat, medicii au avut un şoc: în burta mea l-au găsit pe… fratele meu geamăn care se dezvoltase sub forma unei tumori în interiorul meu. Nimeni nu îl văzuse până atunci. Formaţiunea s-a spart chiar când a început travaliul şi am avut de tras din această cauză şi eu, si copilaşul meu. Într-un final, totul s-a terminat cu bine. A urmat, după câţiva ani, o altă sarcină cu gemeni, pe care am pierdut-o la 4 luni”, a continuat Maria.

Aşa că au plecat în Spania, la muncă, convinşi că nu vor mai fi binecuvântaţi cu alţi copii. Maria a muncit în sere, în agricultură, Petru în construcţii. Alături de ei, mereu, unicul lor fiu, Marius. După 6 ani petrecuţi pe lângă Madrid, Maria a decis să facă un control medical de rutină. Medicii au descoperit probleme hepatice, însă diagnosticul final a sosit cu o întârziere de câteva luni şi a fost unul crunt: ciroză biliară primitivă. Era undeva, prin 2011.

Familia Ardelean s-a întors în ţară, fără să ia prea tare în seamă boala avertizată de specialiştii spanioli. „Mă simţeam bine, aşa că nu m-am îngrijorat. Totul până când am început să simt mâncărimi din ce în ce mai puternice. Întâi pe degete, apoi în tălpi, după care s-au extins pe tot corpul. Am fost la Arad, iar medicii mi-au prescris un tratament care nu m-a ajutat, ba din contră. Mi-au spus să mă întorc la ei când mă îngălbenesc şi fac febră, aşa că am plecat acasă”, şi-a amintit femeia.

Pe 29 iulie 2018, starea de sănătate a Mariei Ardelean a început să se degradeze. A făcut icter, febră, s-a dus de urgenţă la Spitalul din Arad unde, medicii, în urma unei ecografii, i-au spus răspicat: „Trebuie să mergi la Fundeni, la Bucureşti!”. Au plecat imediat spre Capitală, iar dr. Gabriela Smira de la Gastroenterologie Fundeni a ajutat-o pe Maria sa intre pe listele de aşteptare pentru un transplant hepatic. De aici încolo, doar Dumnezeu putea să o mai ajute, pentru că pe lângă scăderea dramatică si inexplicabilă, în ultimii ani, a numărului donatorilor de organe aflaţi în moarte cerebrală, grupa de sânge a Mariei este una extrem de rară, o grupă care, din nefericire, nu poate primi un organ decât de la un donator perfect compatibil.

Ea este femeia căreia stilista Teo Mărăcineanu, prin moartea sa, i-a salvat viaţa: “Mi-au cerut să vin de urgenţă că a apărut un donator”

Poate tocmai de aceea, speriat să nu îşi piardă femeia iubită, Petru Ardelean a început investigaţiile medicale pentru a dona o parte din ficatul său sănătos soţiei. Totul părea în regulă până în ultima zi a lui octombrie, când o nouă veste proastă i-a lovit pe cei doi soţi: ficatul lui Petru NU era compatibil!

Ce a urmat se numeşte deznădejde şi se tratează cu resemnare. Maria şi Petru au plecat dezarmaţi din Spitalul Fundeni, cu gândul să se întoarcă acasă la Sebiş. Urma o iarnă grea, care putea să le aducă orice, aşa că trebuiau să se pregătească.

„Persoana care ne-a găzduit, în Bucureşti, ne-a spus să mai rămânem o noapte. Noi eram decişi să plecăm, dar nu ştiu de ce am acceptat. Am amânat şi am zis că plecăm spre casă a doua zi, vineri. A doua zi, când eram gata de plecare, am primit telefon de la spital. Mi-au cerut să vin de urgenţă că a apărut un donator. Nu mai ştiu cum am ajuns la spital. Acolo, lucrurile s-au precipitat. Nici nu am avut timp să mă dezmeticesc. Toată lumea alerga în jurul meu. Internare, spălare, pregătire, alergat pe holuri, targă, formulare, sala de operaţie, anestezie… Totul în mintea mea e sacadat şi rapid, ca nişte flash-uri”, îşi aminteşte femeia.

Operaţia s-a desfăşurat în noaptea de vineri spre sâmbătă, 2 spre 3 noiembrie. Cu o zi în urmă, Teodora Mărăcineanu, o tânără superbă de doar 25 de ani, cu o carieră impresionantă pentru vârsta ei, se afla în stare gravă la Spitalul de Urgenţă Floreasca. Suferise un accident vascular cerebral la sala de sport. Prietenii, colegii, rudele încercau disperate să o salveze, să o readucă la viaţă: „Dragi prieteni, fosti colegi, oameni dragi va rog din tot suflet sa ne rugam cu toţii pentru TEODORA care este la Spitalul Floreasca în urma unui AVC. Haideti cu toti, buni creştini diseara la ora 22 sa inaltam rugăciunile noastre către bunul Dumnezeu si Maica Domnului pentru sanatatea TEODOREI. Stiu si am incredere ca vom fi multi care ne vom ruga. Va multumesc si fie ca bunul Dumnezeu sa va dea inzecit pt.rugaciunile si gândurile vs.bune”, scria într-un mesaj scris pe Facebook şi distribuit de zeci de persoane.

Din păcate, pentru Teodora nu s-a mai putut face nimic. Dumnezeu a vrut-o la el, aşa că a chemat-o mai repede decât oricine s-ar fi aşteptat. Medicii au fost nevoiţi să declare moartea cerebrală a lui Teo, jurnalist la prestigioasa Revistă Marie Claire. Părinţii tinerei, doi oameni care şi-au păstrat raţiunea în ciuda durerii uriaşe care i-a copleşit, şi-au dat consimţământul ca organele tinerei să fie prelevate. Au acceptat ca Teodora, prin moartea ei să salveze alte vieţi. Şi a salvat chiar 3. Mariei i-a dăruit ficatul, iar alţi doi pacienţi în stare gravă au beneficiat de câte un rinichi.

„E un moment foarte greu pentru noi si, desi suntem jurnalisti si lucram cu cuvintele, acum ne e greu sa le gasim. Si asta pentru ca Teo, colega noastra, a plecat dintre noi. Avea doar 25 de ani si a suferit un accident vascular cerebral. Ne-o amintim cu totii zambind si ne tot gandim cum a stiut sa traiasca la maximum si cum s-a bucurat de fiecare clipa. Ne lipsesti, Teo, si toate gandurile noastre se indreapta spre tine.

Teo nu mai e printre noi, însă dispariţia ei a salvat 3 vieţi, aşa cum ea însăşi şi-a exprimat dorinţa”, au scris pe Facebook colegii Teodorei Mărăcineanu de la Marie Claire România.

Maria Ardelean s-a trezit la reanimare, după o intervenţie extrem de complicată care a durat o noapte întreagă. Transplantul i l-a făcut dr. Doina Hrehoreţ, singura femeie din Europa de Est care face transplant hepatic şi unul dintre cei 4 chirurgi români care efectuează asemenea intervenţii complexe.

A fost eleva a profesorului Irinel Popescu, şeful Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic ”Dan Setlacec” din cadrul Institutului Clinic Fundeni. I se mai spune şi „Îngerul de la Fundeni”, pentru că, dacă o vezi, fără să o cunoşti, nu prea înţelegi cum în spatele unei siluete minione si al unei figuri angelice se ascunde atât de mult talent si putere de a dărui viaţă. Dr. Doina Hrehoreţ are la activ mii de intervenţii chirurgicale la finalul cărora pacienţii au renăscut. Cu ajutorul lui Dumnezeu, asa cum îi place ei să spună! Şi poate că numărul celor cărora chirurgul le-ar fi putut dărui viaţa ar fi fost şi mai mare, dacă numărul donatorilor în moarte cerebrală ar fi crescut exponenţial, de la an la an, urmându-şi cursul firesc.

Săptămâna trecută, însă, minunea s-a produs după o prea lungă şi adesea ucigaşă pauză, au început să reapară donatorii în moarte cerebrală, salvatorii de alte vieţi. Şi, din fericire, nu a fost doar unul, ci au fost 4 donatori, adica mai mult de 15 vieţi salvate prin intermediul organelor transplantate la Bucureşti, Cluj sau Târgu Mureş.

La două zile după transplant, Maria a fost mutată de la Terapie Intensivă într-un salon. Valorile post operatorii erau bune, aşa că medicii nu au mai avut niciun motiv să o ţină la Reanimare. Refacerea ei a fost una rapidă, spre fericirea lui Petru Ardelean, sotul femeii, care nu a plecat deloc de pe holurile Spitalului Fundeni. Acum, „pe salon”, îi era mai uşor să o vadă pe Maria zâmbitoare, încrezătoare, renăscută. „Ce au făcut oamenii aceştia pentru mine (n.r. părinţii Teodorei), ce a făcut copila aceasta, nu poate fi exprimat prin cuvinte. Totul a fost o minune de la Dumnezeu. Începând cu faptul că ne-am amânat plecarea acasă, de parcă o forţă ne-a ţinut în loc şi terminând cu viaţa aceasta care a renăscut în mine”, spune Maria, cu lacrimi în ochi, mângâindu-şi brâul lat pe care orice proaspăt transplantat este obligat să îl poarte până când se recuperează total.

Ea este femeia căreia stilista Teo Mărăcineanu, prin moartea sa, i-a salvat viaţa: “O părticică din fiica lor trăieşte prin mine, datorită lor”

„Dumnezeu lucrează prin aceşti medici minunaţi care redau vieţile celor pierduţi. Le mulţumesc tuturor celor care m-au salvat, iar părinţii Teodorei sunt pentru mine îngeri pe pământ, pe care îi voi respecta şi îi voi iubi toată viaţa. O părticică din fiica lor trăieşte prin mine, datorită lor. Vă mulţumesc!”, a conchis Maria, lăsându-şi capul pe umărul soţului ei. Iubirea dintre cei doi soţi este electrizantă. Se privesc fericiţi că, odată cu minunea transplantului povestea lor de dragoste va putea continua, exact ca-n basme, până la adânci bătrâneţi.

Poate că rândurile de mai sus vor face mai usor de înţeles, pentru fiecare dinte noi cât de important este actul de donare. Un pacient aflat în moarte cerebrală nu mai are nicio sansă să se întoarcă la cei dragi. Dar există în el resurse care pot salva nu una, nu două, ci chiar cinci vieţi. Acestea sunt organele care pot fi prelevate prin acordul familiei. Dacă părinţii Teodorei nu ar fi acceptat prelevarea, Maria, poate, nu mai prindea sfârşitul acestui an, iar povestea ei alături de Petru s-ar fi încheiat dureros. Cu câteva zile înainte ca Maria să primească ficatul, un tânăr din Baia Mare, declarat în moarte cerebrală în urma unui traumatism cranio-cerebral a salvat 5 vieţi. Familia tânărului, la fel ca familia Teodorei Mărăcineanu, a acceptat prelevarea de organe, a acceptat să dăruiască viaţă!

Sursa: stirilekanald.ro

Aș vrea să încep articolul de față cu o constatare ce poate fi confirmată de toți cei care citesc aceste rânduri, însă nu arăt cu degetul către cineva anume. În mod frecvent, vedem la emisiunile de știri ale televiziunilor anunțuri cutremurătoare despre femei care și-au abandonat copiii, care i-au agresat fizic și psihic sau care – mult mai condamnabil – dintr-un motiv sau altul i-au omorât, de regulă imediat după naștere, în cazul unor tinere șocate de evenimentul pe care tocmai l-au trăit – aducerea pe lume a unui pui de om. În schimb, extrem de rar sunt aduse în prim-plan mame nu doar iubitoare, ci și devotate până la sacrificiul necondiționat pentru binele copiilor lor. Și – dacă greșesc, îmi cer scuze – nu îmi amintesc chiar deloc să fi văzut vreodată făcut public un caz precum cel relatat mai jos, despre o mamă care efectiv și-a riscat propria viață pentru a-i oferi fiicei sale o a doua șansă de a trăi. Practic, a adus-o pe această lume pentru a doua oară!

O lume de dincolo de lume

Povestea de față își are rădăcinile în Valea Jiului. Oricât de ciudat ar părea și oricât de greu ar fi de crezut (doar vorbim despre o zonă ca oricare altfel din țara noastră, nu?!), un ochi foarte atent și o rațiune lucidă poate observa aici un fel de no man’s land, o lume uitată de lume sau, cel mult, adusă în atenție doar atunci când de pe urma ei se poate profita suficient de mult. Ceea ce spun are legătură cu adevăratul subiect al acestui material și veți vedea de ce. Am fost în Valea Jiului ca jurnalist, cândva, prin iarna dintre anii 1994 și 1995. Rănile și vinovățiile sângeroaselor mineriade erau încă dureroase și, cel mai grav, resimțite de toți locuitorii Văii, deși numai o parte dintre ei fuseseră atrași inconștient ori implicați direct în mizerabilele scenarii politice ale vremii. Dar momentul de apogeu al dramei trecuse și de-acum oamenii deja nu mai prezentau cine știe ce interes pentru conducători, decât cel mult pentru a li se amorți instinctele zgândărite de începerea închiderii minelor, astfel încât să nu se întoarcă și să muște mâna care îi mângâiase pe creștet atât de perfid și de cinic.

Ei bine, unul dintre aspectele acestui abandon din partea autorităților centrale se concretiza – așa cum de altfel și astăzi se manifestă din plin – prin subfinanțarea criminală a sistemului medical, ba chiar printr-un fel de ascundere sub preș a gunoiului, atunci când acesta devenea prea vizibil. Să fiu mai clar: am aflat în timpul respectivei documentări că în Valea Jiului existau cazuri de SIDA. Se știa, diagnosticarea se făcuse fără echivoc, însă „nu trebuia” să se facă publică situația. Mai pe șleau, nicăieri în presă nu se făcuse vorbire despre alăturarea celor două nume nu tocmai liniștitoare: Valea Jiului și SIDA. Iar sărăcia, promiscuitatea și deruta oamenilor trăitori în zonă spuneau totul despre situația aberantă în care aceștia fuseseră împinși și care suna ca o condamnare fără drept de apel la riscuri inimaginabile…

Un mic „vulcan” plin de tinerețe

Din acest punct, voi începe relatarea propriu-zisă a poveștii noastre. De fapt, a tinerei Aurica Fecioru și a mamei sale, Susana. (Poate că nu întâmplător al doilea nume de botez al Auricăi este – ați ghicit! – Susana.) A fost o dramă cumplită, o luptă înverșunată pentru viață, pentru supraviețuire, chiar și atunci când în mod absolut regretabil tocmai din partea unor cadre medicale venise sugestia renunțării, a abandonării oricărei speranțe. Dar – poate și pentru că la vremea respectivă Aurica încă era o copilă – cea care nu a crezut într-un destin fatal și a deschis un front care avea să se dovedească biruitor a fost mama. O mamă pe care niciun cuvânt de pe lumea asta nu o poate descrie sub adevărata curățenie și dăruire a ființei sale. Altfel spus, o femeie ca oricare alta, însă care, fără să stea prea mult să despice firul în patru pentru a teoretiza condiția de mamă – a mers până la capăt pentru a-i oferi copilei sale încă o dată bucuria vieții pe care numai Dumnezeu o poate hărăzi unui om.

Familia Fecioru trăiește în orașul hunedorean Vulcan – un nume care pare că evocă neliniștea și pânda așteptării unui imprevizibil eveniment iscat din pântecele fierbinte al pământului. Când s-a întâmplat nenorocirea, Aurica avea numai 12 ani și era elevă în clasa a V-a. O fată cam năzbâtioasă, după propria sa mărturisire, dar fără să iasă câtuși de puțin din tiparele vârstei. Spun asta fiindcă, în ziua ce i-a răsturnat definitiv viața, tocmai venise de la școală, apoi jucase… fotbal și un joc numit „Elasticul”. Totuși, cu toată energia ei vulcanică, a intrat în casă, după ce luase o căzătură și începuse să se simtă tot mai rău.

Despre boli ale sistemului sanitar

Contrar obiceiurilor sale, fata s-a băgat în pat să se odihnească. Nu știa să-și pună întrebări, simțea doar o sfârșeală din ce în ce mai accentuată, iar când după un sfert de oră a ajuns acasă și mama, a găsit-o cu trupul umflat și cu febră depășind 40 de grade. A fost imediat internată în spitalul din Vulcan, unde s-a lovit violent de realitatea necosmetizată a ceea ce însemna sistemul sanitar românesc. Mai ține minte și azi cum i se recolta sânge pentru analize în binecunoscutele sticluțe de penicilină golite și cum stătea sub o tensiune chinuitoare, fiindcă nimeni nu-i spunea ce probleme de sănătatea are, ce se va întâmpla cu ea ori cum urma să se îngrijească. A fost apoi transferată la Timișoara, unde alte analize au indicat prezența virusului hepatitei, fără să se menționeze însă alte indicii. I s-a făcut biopsie, iar în paralel cei din familie au fost chemați și ei pentru analize. În cazul lor, nu a apărut nicio suspiciune de boală hepatică, însă pentru Aurica rezultatul biopsiei a fost unul dramatic: o treime din ficat era bolnav grav.

Au urmat luni de zile de tratament cu interferon, părul începuse să-i cadă foarte mult, dar din nefericire șansa unei ameliorări a stării de sănătate întârzia să apară. Iar ceea ce nu făcea decât să-i sporească deprimarea erau „opiniile” cadrelor medicale că… nu prea se mai putea face mare lucru pentru copila bolnavă. În subtext, un adevărat verdict cutremurător, cu atât mai greu de înțeles cu cât venea din partea unor profesioniști care ar fi trebuit să știe ce, dar și cum anume, spun pacientului.

„Război” în cabinetul medical

Cu o disperare pe care încerca să și-o ascundă cât mai bine, dar și cu o hotărâre de neclintit, Susana-mama a luat-o pe Aurica acasă, în ideea de a merge mai departe în căutarea unei variante de vindecare, oriunde s-ar fi aflat aceasta. Trebuia să meargă la București? Foarte bine, va merge la București cu copila sa, dacă acolo putea găsi o șansă în plus. Totuși, în mod aproape de necrezut, chiar un director de spital a fost cel care parcă a ținut cu tot dinadinsul să le reteze orice speranță de reușită: „Da’ ce, credeți că la București umblă câinii cu covrigi în coadă?” De data aceasta însă tot răul a fost, cum se spune, spre bine, fiindcă lipsa de tact crasă a medicului a făcut-o pe mamă de neclintit în hotărârea ei. „Da, chiar mâine o să plec cu fata la București și o să mă duc și la minister să arăt în ce fel am fost tratați aici!” – a replicat femeia, conștientă că trebuia să-și apere și ultima șansă de izbândă.

Într-un final, aberantul conflict a fost aplanat, după ce cadrele medicale și-au recunoscut greșeala, dar – deși această situație nu ar fi trebuit să existe, ea a impulsionat cumva modul de acțiune ce a condus până la urmă la un deznodământ fericit. Căci, așa cum promisese, mama Auricăi a plecat cu copila bolnavă la Fundeni, unde a stat alături de ea timp de mai bine de 3 luni. La vremea respectivă începuseră transplanturile hepatice sub „bagheta” profesorului Irinel Popescu și, în eventualitatea că s-ar fi pus problema unei prelevări de ficat de la mamă pentru fiică, li s-au făcut celor două toate testele de compatibilitate corespunzătoare. Rezultatul avea să fie hotărâtor mai târziu pentru destinul tinerei care nici măcar nu intrase, cum s-ar zice, cu adevărat în vâltoarea vieții: da, erau compatibile.

Ani de urcușuri și coborâșuri

Cele relatate anterior se petreceau în anul 2000. Tratamentele și regimul de viață ulterior au îmbunătățit starea Auricăi, însă boala, știau cu toții, era acolo! O boală perfidă, ale cărei origini au încercat să le depisteze, fără prea mare succes. Hibele, erau de acord și medicii cu această eventualitate, proveneau tot din gravele carențe ale sistemului sanitar din acea perioadă: virusul fusese „luat” fie în urma vaccinărilor din prima copilărie a fetei, fie în timpul unui tratament stomatologic de durată pe care trebuise să îl facă înainte cu câțiva ani. Important e că, o perioadă de timp importantă, aceasta s-a simțit mai bine, ceea ce i-a permis să-și continue studiile și să spere că nu va mai fi obligată să se confrunte cu coșmarul dinainte.

Din păcate, n-a fost să fie așa. Între timp, Aurica aflându-se pe lista de transplant de la Fundeni, se ivise un posibil donator, pentru ea și pentru un tânăr de asemenea compatibil cu acesta. La ea însă nu se potrivea un marker, astfel că a renunțat pentru moment. Nu pot eu aprecia dacă a fost bine sau nu, cert e că, după alți câțiva ani, tânăra a început iarăși să se simtă rău, tot mai rău, să piardă sânge, motiv pentru care dosarul ei a fost prezentat profesorului Irinel Popescu. Era în primăvara lui 2008 și medicii au decis: Aurica Fecioru avea să primească o parte din ficatul mamei sale. Iar dacă, în mod normal, privim această decizie ca pe un lucru obiectiv normal, dincolo de actul medical în sine ea a însemnat – fie și la modul simbolic ori, dacă vreți, afectiv – un eveniment esențial pentru cele două paciente, dar și pentru istoricul transplanturilor hepatice din țara noastră: mamă donator în viață și fiică pacient primitor.

O sărbătoare a vieții

„Am avut și am o mamă foarte curajoasă – îmi spunea Aurica, atunci când am discutat despre cazul său medical. Îmi amintesc și azi că am aflat de mame aflate în aceeași situație, dar care au ezitat și până la urmă au renunțat să mai doneze o porțiune din propriul ficat pentru copilul lor aflat în dificultate. Eu, mărturisesc, nu am stat nicio zi singură în spital, tot timpul mama a fost lângă mine, m-a îngrijit și m-a încurajat, și înainte de operație, și după, și când am fost internată în spital, și în afara acestuia.” Pe scurt, transplantul a însemnat încă o reușită a admirabilei echipe de medici de la Spitalul Fundeni conduse de profesorul Irinel Popescu. Măcar tangențial, poate e important să precizez și că intervenția a avut loc într-o zi de mare sărbătoare creștină, ziua de 21 mai 2008, de Sfinții Împărați Constantin și Elena. Și nu remarc întâmplător acest amănunt. Știu că cel puțin profesorul Popescu este un om credincios, iar alte relatări de la pacienții săi mi-au întărit convingerea că salvarea de către acesta și echipa sa a unui număr impresionant de vieți aflate la un moment al adevărului se datorează și unui sprijin divin…

Între timp, Aurica s-a căsătorit. Și, poate animată lăuntric și de un instinct matern transmis pe căi neștiute de Susana, mama ei, cea mai arzătoare dorință a sa a fost aceea de a deveni ea însăși mamă. Îmi povestea, ușor amuzată, că încă internată în spital fiind, după operație, a întrebat-o pe doctorița Doina Hrehoreț. „Doamnă, vă rog să-mi spuneți: eu o să pot face copii?” „Sigur că o să poți – i-a răspuns încurajator aceasta – dar te rog eu: nu acum!” Dincolo de aspectul anecdotic, vreau să mai menționez că tânăra – azi în vârstă de 27 de ani – a adus pe lume un băiat căruia și ea, și soțul, vor să-i ofere cu orice preț o viață cât mai frumoasă și mai liniștită. La fel ca aproape orice mamă, nu?

***

Pornind de la cazul Auricăi Fecioru, încerc să nu închei acest articol de suflet înainte să mai spun un lucru asupra căruia, trag nădejde, cititorii se vor apleca foarte atenți și în momente de cumpănă își vor aminti de el. Se referă la medici, indiferent de specializarea lor, și arată că prima „poruncă” a acestora și cea mai importantă nu este „Să-l vindeci pe bolnav!”, ci ”Să nu faci rău!” Pentru că și medicul în mâinile căruia oamenii își pun speranțele și deseori chiar viața, este tot un om, și el. Or, revenind la constatarea de la început, vă rog să observați că în anii din urmă, atunci când apar cazuri izolate și nefericite de malpraxis, coruri întregi de voci se reped să arunce anatema asupra tuturor medicilor români. Poate „iertându-i” cumva pe cei care au fost nevoiți să plece pe alte meleaguri pentru a-și practica meseria cum se cuvine. Realitatea e însă – și în toate articolele prezentate aici sper să fi demonstrat cu prisosință aceasta – că avem în România cadre medicale extraordinare, multe dintre ele sacrificându-și parte din propria existență pentru a încerca să aducă alinare celor aflați în suferință. E drept, compasiunea și iubirea autentică față de aproapele par să piardă teren în aceste zile. Totuși, aceste trăiri profund umane constituie o parte din însuși izvorul evoluției umanității, iar medicii noștri și le-au însușit necondiționat. Sunt vorbe prea „mari” și prea frumoase? Cugetați singuri, vă rog, dacă e așa sau nu!

Adrian-Nicolae POPESCU

Cum ar fi să simţi, într-un moment special al destinului, că în urma ta, într-un gen de curriculum vitae niciodată scris, figurează propria ta moarte? O „primă moarte”, să zicem. Nu, dragă prietene, nu e deloc o fabulaţie ori vreun scenariu fantezist, ci sentimentul efectiv al unui om trecut printre furcile caudine dintre lumea de aici şi lumea de dincolo. Aşa cum, de altfel, au trecut şi alţi cunoscuţi ori anonimi, unii dintre ei prezentaţi chiar în pagina de faţă. De data aceasta, am ales drept leit-motiv această dramatică trăire a unui pacient cu transplant hepatic, nu pentru a apăsa din nou pe o rană vie, aceea a semenilor aflaţi la cumpăna supremă a vieţii lor, ci încercând iarăşi intrarea în profunzimile unei realităţi de dincolo de fiinţa umană, pe care nu putem, nu ştim şi nu trebuie să o tratăm cu superficialitate ori cu supremă siguranţă că noi suntem, ca oameni, forţa atotstăpânitoare deasupra căreia nu mai poate exista altă voinţă. Nimic mai fals…

Dreptul de a sta drept

Vorbim cu şi despre un om care parcă vine dintr-o lume la care nu mai putem aspira, o lume aproape perfectă, ca o utopie generată de cele mai frumoase vise ale individului normal. Un om crescut şi educat în spiritul unei corectitudini fără echivoc, al dreptăţii şi al evaluării faptelor celor din jur cu o singură unitate de măsură. Nu întâmplător, aşadar, Gavril Paraschiv – un vâlcean ce s-a racordat foarte bine şi la mediul din alte zone ale ţării – a ales ca profesie Dreptul, devenind procuror, poziţie de pe care şi-a cucerit o binemeritată recunoaştere a calităţilor native ori dobândite prin muncă şi sacrificii. Dar nu cariera sa profesională constituie subiectul articolului de faţă, ci perioada în care coloana sa vertebrală dreaptă, a fost pusă, metaforic vorbind, sub o povară ce a îndoit-o temporar. Şi, în pofida faptului că astăzi, ca de altfel chiar şi atunci când credea că drumul său a ajuns la final, tratează cu umor „aventura” uluitoare a trecerii prin moarte, el cunoaşte mult mai bine decât mulţi dintre noi valoarea fiecărei clipe, a fiecărui cuvânt rostit ori gândit şi mai cu seamă a fiecărei fapte. Iar poate că, înainte de orice, ştie cu certitudine că niciodată omul, indiferent de statutul său, nu este singur în această lume pământească.

O „epocă de fier ruginit”

Gavril Paraschiv s-a născut într-o zi cu semnificaţii aparte – 31 decembrie – acum aproape şase decenii. Povestea încercărilor sale nu a întârziat prea mult să se facă prezentă, primul element legat de viitoarele probleme de sănătate apărând în anul I de liceu. Era un început al pretinsei „epoci de aur”, când însă sistemul nostru sanitar se zbătea mult mai greu decât azi, într-un fel de container de fier ruginit. Atunci, în urma unei campanii de vaccinare, s-a ales cu o hepatită B, stând în comă o săptămână, în cele trei luni de spitalizare, iar unul dintre colegi a murit la scurt timp din cauza aceleiaşi epidemii. Situaţia a fost atât de gravă, încât chiar medicii au fost gata să depună armele, considerându-l pierdut definitiv. Dincolo de psihologia momentului, numai familia mai credea într-o minune, iar organismul său nu s-a dat bătut.

Întoarcerea la natură

La vârsta de 18 ani, am putea spune că starea de sănătate a lui Gavril Paraschiv a intrat într-o nouă etapă, după o perioadă de „practică agricolă”, cu o serie de rigori alimentare, deloc favorabile. A început o serie de hemoragii gastrice, cu prima melenă dintre cele nu mai puţin de zece care i-au apăsat starea fizică şi, în general, viaţa. Mai târziu, asemenea episoade aveau să constituie pietre de încercare grele pentru el şi, în discuţia pe care am avut-o, menţiona în treacăt un episod petrecut ca procuror la Drăgăşani, când de asemenea o hemoragie puternică părea că e gata să-l răpună. Atunci a avut şansa să cunoască un om de care s-a legat ameliorarea considerabilă a stării sale. Controversat la vremea respectivă din felurite motive, biologul braşovean Şandor Silaghi i-a prescris un tratament bazat pe produse naturale, care l-a pus pe picioare şi la care chiar a revenit cu succes, mai târziu, când trupul său a dat alte semne de vulnerabilitate.

Jocuri cu viaţa, jocuri cu moartea

„Am scăpat iar!” – m-a surprins dl Paraschiv cu o nuanţă de umor din care răzbătea acel zâmbet hâtru fără vârstă al omului care ştie că exorcizarea fricii lumeşti de moarte vine şi din privirea către „dincolo” ca spre un tărâm comun, apropiat şi, de ce nu, prietenos. „De altfel, a adăugat, mi-a cam plăcut să mă mai şi joc cu viaţa, încercând să-mi depăşesc limitele, să fac mai multe decât mă ţineau puterile. Şi la spital, îi mai necăjeam pe cei care mă monitorizau, refuzând uneori ajutorul, fiindcă eram obişnuit ca eu să fiu cel puternic, să ajut şi să decid pentru alţii, astfel că mă simţeam strivit, aproape umilit de eforturile care se făceau pentru mine, având sentimentul că nu o să mă pot revanşa vreodată”. Stări contradictorii care-şi aveau izvorul poate în faptul că era învăţat să rezolve totul prin propriile puteri, să învingă obstacolele şi riscurile meseriei, chiar şi încercările în stil mafiot, ale unora certaţi cu legea, de a-l vedea trecut în lumea celor drepţi. Tocmai fiindcă făcea totul pentru a impune dreptatea şi adevărul – noţiuni devenite azi, din nefericire, aproape desuete. N-a fost să piară nici atunci, nici mai târziu, când şi-a găsit salvarea prin transplant, şi poate acesta este un argument în plus pentru glumele sale despre moarte, referitoare la propria persoană, venite parcă din subconştientul plin de frământări lăuntrice.

Drumul ultimei şanse

Cam din anul 1999, timpul a început să dea semne de nerăbdare cu Gavril Paraschiv. Starea deteriorată a sănătăţii, poate şi din cauza perseverării în multiple preocupări, nu mai ridica pentru medici prea multe incertitudini, ciroza avansată punând mai degrabă sub semnul scepticismului seninătatea cu care el însuşi îşi privea soarta. Aşa se face că aprecierea prof. dr. Cristian Gheorghe, de la Fundeni, nu l-a luat tocmai prin surprindere. Îl întrebase dacă mai poate spera la vreo doi ani de viaţă, cerându-i să fie foarte sincer cu el, iar acesta se conformase, mărturisind că doi ani i se pare enorm de mult în cazul său, în lipsa transplantului. Obişnuit să păcălească moartea şi să se înalţe precum pasărea Phoenix, de fiecare dată când cădea, el era decis totuşi să testeze tot ce se mai cunoştea şi ceea ce nu-i depăşea puterile. „Sedus de publicitatea mincinoasă a unei reviste am mai încercat şi cu un pseudo-terapeut, semianalfabet, care se dădea doctor docent, făcând bani din suferinţa naivilor. Acesta mi-a dat un fel de extract din insecte, fără vreun efect, şi dacă nu mă trezeam la timp, ajungeam să nu mă mai trezesc niciodată. Am început atunci să mă gândesc să plec în Italia pentru transplant şi i-am spus şi domnului profesor dr. Irinel Popescu. M-a ascultat, m-a înţeles şi, în nobleţea sa desăvârşită nu mi-a reproşat niciodată ezitările de la început. Fiindcă atunci începuseră şi la noi astfel de încercări, ignorându-se piedicile unor contestatari, răuvoitori… mi-a sugerat doar să fac analizele necesare şi la Fundeni… Eu ştiam, de la alţi medici, că oricum mor, aşa că am mers mai departe”.

Un 13 cu noroc

Când „a picat de tot”, cum îmi mărturisea, dl Paraschiv s-a dus la Fundeni fiind perfect conştient că putea să fie ultimul drum. Însă, aşa cum se întâmplă în toate cazurile similare, un anume concurs de împrejurări i-a fost favorabil. Drept urmare, pe 13 decembrie 2000 intra în sala de operaţie, de unde a ieşit cu un ficat nou, sănătos. Nu-mi spune că ar fi trecut prin momente cumplite, aşa cum recunosc că mă aşteptam să facă. Poate că astfel va fi fost, dar nu vrea să-şi amintească ori nu-i place să recunoască faptul că i-a fost foarte greu, căci aşa ceva, pentru justiţiarul din el, ar echivala cu o abdicare majoră. De altfel, cam ştia la ce să se aştepte, astfel că ce rost mai avea să intre în panică. Îi cunoscuse pe primii doi pacienţi transplantaţi cu succes înaintea lui, încolţindu-i astfel o rază de speranţă, iar după venirea în spital „spionase” cât putuse sala de operaţii. În plus, avea clar în minte ideea că şansele îi sunt numărate, motiv pentru care, împăcându-se oarecum cu soarta, îşi pusese ordine în treburi, cu o luciditate neclintită, lăsase clar direcţionate sarcinile încă neduse până la capăt şi, în spiritul coordonatelor caracterului şi conştiinţei sale, le ceruse alor săi să nu abdice niciodată de la ideea de demnitate, de cinste şi adevăr. Iar ca o prelungire, firească pentru el, a grijii faţă de cei apropiaţi, prima reacţie, a doua zi după operaţie, a fost să întrebe dacă aceştia sunt bine. Da, erau bine şi el însuşi în câteva săptămâni a mers la muncă, la catedră şi la Parchet, starea sa evoluând rapid spre bine, aşa că astăzi am putut sta de vorbă cu acest om care a împlinit deja 13 ani de la transplant (la 13 noiembrie 2013).

Un copil, o fântână,o casă, o carte

Justiţiarul Gavril Paraschiv, el însuşi trecut prin sita unei justiţii divine, şi-a mai petrecut o aniversare în spital, apoi de sărbătorile de Paşti ale anului următor a ajuns în Moldova, la mânăstiri, însă altul a fost traseul urmărit ca o urmare firească a experienţei marcante abia depăşită. Îmi spune că în spitalul Fundeni a fost aproape şocat să descopere un fel de utopie, o comunitate şi o comuniune armonioasă şi extrem de devotată profesional, despre care doar în cărţile unor visători citise. Şi îmi mai spune că, dacă odată cu naşterea copiilor săi a simţit că el însuşi se întoarce în vârsta de aur, un „răsfăţ” asemănător a simţit, incredibil, tocmai când se afla la reanimare, înconjurat de personalul medical, adică atunci când însăşi viaţa îi stătea pe muchie de cuţit; sau, dacă vrei, dragă prietene, pe muchie de… bisturiu, ca să păstrăm spiritul tonic al protagonistului nostru. Atunci şi-a conturat în minte şi câteva repere principale ale existenţei sale de după transplant: să-şi aranjeze copiii la casele lor şi cu profesii de care niciodată să nu se dezică, să-i răsplătească pe binefăcătorii săi înălţând o fântână în incinta unui lăcaş de cult şi, nu în ultimul rând, să scrie. Cărţi, multe cărţi pentru oameni şi în special pentru generaţiile tinere, pe care le consideră – argumentat – victime ale adulţilor. „Păi – îmi demonstrează în vorbe cât se poate de simple teoria sa – un adult sparge o cană şi nimeni nu zice nimic, poate doar că i s-a spart ghinionul. Dar, dacă un copil greşeşte fără voie în acelaşi fel, totul devine o dramă. Şi, mai târziu, acel copil va simţi nevoia dictatorială să-i pedepsească pe cei mai slabi decât el, pentru greşeli minore ori inexistente!”

„…Să nu mor şi să rămân dator!”

În 2002, Gavril Paraschiv şi-a respectat promisiunea de a le potoli setea semenilor şi a ridicat o fântână la Schitul Ostrov din Călimăneşti, oraş supranumit „Staţiunea doctorilor”. A numit-o „Fântâna sănătăţii”, iar la sfinţirea ei a fost prezent şi profesorul Irinel Popescu, de la care a reţinut o idee de mare profunzime: medicul tratează, dar Dumnezeu este cel care vindecă. A scris şi scrie în continuare cărţi, face mediere şi consiliere, activitate didactică şi în domeniul legislativ participă la conferinţe naţionale şi internaţionale etc. La fel şi soţia cât şi cei doi copii – toţi 4 doctori în drept la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române. Toate aceste realizări şi altele se datorează şi celor care l-au readus la viaţă. Îmi spune cu fermitate – „Statul degeaba nu-mi face bine. Mă refugiez în muncă, îmi rezerv timp şi pentru filosofie sau psihologie socială şi pe urmă adevărul e că, muncind, parcă uiţi să gândeşti negativ şi să faci rău. În felul ăsta nu respect doar pe ceilalţi, ci şi pe mine.” Altfel, şi-a fixat riguros mai multe obiective majore cât se poate de concrete. Începând, să zicem, cu o problemă pe cât de amuzantă, pe atât de (deloc paradoxal) serioasă: trebuie să mai poată munci măcar 11 ani, ca să termine de plătit creditul pentru casa construită după transplant! „Nu vreau să mor şi să rămân dator.” îmi spune şi adaugă că, de fapt, mai are de scris câteva cărţi, apoi să-şi vadă copiii mai sus profesional decât el, dar şi căsătoriţi. Cât despre perioada petrecută între două lumi, ceea ce păstrează cu prioritate în minte şi în suflet este devotamentul extrem, incredibil şi necondiţionat al echipei de transplant coordonate de profesorul Irinel Popescu – oameni pentru care nu de puţine ori viaţa personală trece pe un plan aproape insignifiant, numai pentru a fi alături de suferinzii ce-şi pun ultimele speranţe în ei. „Asemenea oameni pot fi o pildă pentru noi toţi, întrucât, fără a munci cu pasiune şi credinţă în folosul semenilor, am trăi în mediocritate, complăcându-ne într-o viaţă facilă, lipsită de realizări şi satisfacţii. De asemenea, ei ne ajută să înţelegem că a crea ceva, a face mai bine, a contribui la progres, în general, înseamnă că n-ai trăit degeaba” – scria undeva fostul pacient. Recunoştinţă totală şi admiraţie pentru dăruirea şi decenţa lor – asta e ceea ce simte astăzi justiţiarul vâlcean, o trăire poate dezarmant de simplă, dar care emană o puternică lumină şi iubire. Căci, în fond, pentru asemenea daruri pe care să le facem celorlalţi trăim, nu-i aşa?

Adrian-Nicolae POPESCU

Domnule Profesor, vreau sa va asigur de recunostinta mea vesnica. 

Cum nu  exista un cuvant magic care, odata rostit, sa dea masura intregului meu gand, indrept spre bunul Dumnezeu cea mai fierbinte rugaciune de a va binecuvanta si ocroti in fiecare clipa a vietii Dvs.!

Gh. Penea

La multi ani, Domnule Profesor!”

Va doresc multa sanatate, bucurii, ca toate dorintele sa vi se implineasca atat pe plan personal cat si profesional, sa puteti face in continuare lucruri la fel de minunate ca si pana acum.

Cu multumiri si consideratie, 

Ramona Iaru

De rupi o coardă la vioară

Ea geme lung şi tremurand

O altă coardă îi ia locul, 

Şi-auzi vioara iar cantand.

Dar dacă rupi sau la-ntamplare, a inimii coardă loveşti, ea geme lung o viață-ntreagă.

Căci alta n-ai, s-o-nlocuieşti !

Cu mult drag domnului IRINEL POPESCU ! ,  Groposila George

Vă urez un La Mulți Ani călduros, alături de cei dragi. 

Vă urez multă sănătate si toate cele bune. 

Cu mult drag, Balogh Timea! ? 

“LA MULTI ANI! 

Multa sanatate si putere de munca alaturi de familie si echipa formata de dvs.

Va imbratiseaza cu drag pacienta, Constanta Pavelescu “

La multi ani frumoși și fericiți alături de cei dragi stimate domnule doctor și multă sănătate! Dumnezeu ne-a operat și ne-a redat viața prin mâinile dumneavoastră așa că orice cuvânt aș vrea să scriu cu ocazia acestei zile minunate este prea sărac…TOT RESPECTUL DOMNULE PROFESOR! Zigaru Valentin

La mulți ani fericiți Domnule Profesor. ..Va cunosc de 16 ani…Și tot de atunci sunteți prezent în rugile mele…Va respect și va iubesc ,va doresc tot binele din lume, și mă rog la Dumnezeu, sa ne fiți alături și sa continuați sa faceți bine umanității ,mulți ani ….LA MULȚI ANI !!  Costache Georgeta  

Domnului profesor , Irinel Popescu, cu dragoste și recunoștință, un sincer La Mulți Ani ! Danil Tulugea

Pentru Domnul  Profesor un călduros” La multi ani” , multă sănătate, sa ne trăiască 1000 de ani!! Manea Petrisor

Cuvinte, puține,  sentimente intense?

Onorată sunt, fericită sunt, recunoscătoare sunt, pentru că datorită înțelepciunii, generozității,  dumneavoastră, astăzi eu și foarte mulți din colegii mei, mulțumim necontenit, zâmbim cu lacrimi de recunoștință, firavului fir de iarbă, cerului înalt…??

Din adâncul sufletului, ❤ mă alătur tuturor celor care  doresc să vă  transmită bucuria vieții.

Bucurați-vă  așadar, ani mulți, mulți  de respectul, de zâmbetele de recunoștință al  pacienților dumneavoastră.

Să aveti parte de sănătate, vise împlinite, o viață frumoasă plină de bucurii, liniște sufletească.

Viata este un miracol, pe care dumneavoastră ați știut să-l dăruiți.

Doamne ține-l sănătos, să poată dărui, prin nobila-i profesie, zâmbetul cald, darul Suprem,  pentru semeni!

La mulți ani,  domnule Profesor!

Deosebit respect, 

Monica Szolosi 

Domnului ACADEMICIAN PROFESOR DOCTOR ,IRINEL POPESCU respectul nostru si intreaga gratitudine pentru intreaga viata dedicata pasiunii sale si harului dumnezeiesc cu care ne-a intors cursul vietii .Pentru acestea ,multumim din tot sufletul .Dumnezeu sa-l ocroteasca si sa-i dea putere !

Familia Liliana si Costel DRAGAN – Braila ,aprilie 2020 

„Dumnezeu lucrează prin oameni, iar eu, pot confirma acest lucru, pentru că am fost martoră de mai multe ori în viață. Mulțumesc Doamne! Aceasta este ruga mea zilnică, pentru că mi-a fost dat să întâlnesc, în cele mai dificile momente ale vieții mele, un om minunat, mana lui Dumnezeu, iar acesta este Prof. Dr. IRINEL POPESCU. Pentru el, pacientul este în primul rând OM, și apoi un bolnav. Profesionalismul, compasiunea, prietenia, precum și respectul pentru pacienți, sunt calități deosebite ale colectivului condus de prestigiosul profesor Irinel Popescu. Prin dragoste și devotament față de profesia de medic, a știut să atragă oameni de valoare în echipa lui. O echipă de salvatori, de îngeri în halate albe. Va mulțumesc infinit pentru șansa la viață pe care mi-ați oferit-o, nu o data, ci de doua ori. La mulți ani binecuvântați cu sănătate și bucurii!

Gând curat, Georgiana Serban Axinte!

Unui om care daruieste viata i -am darui viata vesnica daca am putea. La multi ani! domnule profesor. Bunul Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa va ocroteasca, sanatate si tot binele din lume. Alecu Cristina 

“Domnului Profesor cu dragoste!”

Cuvintele sunt puține ca să pot mulțumi Salvatorul ui meu.

După 27 de suferință grea, ați fost alături de Dumnezeu salvatorul meu.

Era 16 09 2009 ora 21 când ați început lupta contra cronometru pentru a-mi salva viața care ajunsese la limită, atârnând de un fir f.f. subțire .

Alături de minunată dvs echipă, ați stat aplecat asupra mea 9 ore grele și ați luptat cu toată știința și devotamentul d vs.

La 6 dimineața, ați ieșit din sală prăbușit și aplecat cu o mână ținându-va de mijloc.

Ați trecut pe lângă fiul meu, care a înghețat văzând în ce stare sunteți. A căzut cerul pe el crezând că m-a pierdut.

După câțiva pași, v – ați întors și ați întrebat dacă este un aparținător ptr pacienta din sală.

Ați spus : “am făcut totul ptr a o salva acum, doar Dumnezeu să vrea!”

și a vrut!

Trăiesc și vă mulțumesc pentru a infinita oară!

Trăiesc de 11 ani și mă bucur de copii, nepoată.

Să vă dea Dumnezeu sănătate, OM binecuvantat de Cer și Divinitate, LA MULȚI ANI! ?❤️    Deleanu Ana

Chiar dacă în loc de pelerină are un halat alb, domnul profesor Irinel Popescu, este eroul care ne-a salvat vietile multora dintre noi.  

A fost ingerul prin care Dumnezeu a lucrat ca eu sa pot zambi si azi, si maine. 

Tot binele facut sa vi se intoarca inzecit in viata dvs. La multi ani, domnul nostru doctor!  Nicolae Artic

 Multi ani sanatosi pe masura binelui pe care,cu generozitate si profesionalism, il oferiti semenilor dvs!Va multumesc ca existati si profesati in Romania! Codrina Dragoescu tranaplant hepatic 1910

 Domnule Prof . Univ . Dr . IRINEL POPESCU primiți cele mai sincere urări de sănătate ,prosperitate și LA MULȚI ANI ! Sa fiți fericit împreuna cu frumoasa familie ,ca meritați mult mai mult pentru ceia ce faceți pentru ROMÂNIA și pentru romani ! Sa va dea Bunul Dumnezeu in aceste clipe toată dragostea lui și anoastra a celor transplantați ! Cu gratitudine , Viorel ENEA

 Viață lungă, stimă si respect! Felicitări si succes in continuare!La multi ani! Dita Marian Focsani

 ,,Vă mulțumesc pentru știința și conștiința dumneavoastră!” Pacient Piștea J.

 Harul de a oferi viata in plus, acelora care sunt in nevoie, Dumnezeu il ofera doar celor alesi, asa cum sunteti si dumneavoastra domnule profesor Irinel Popescu. Va multumesc, in numele meu si al familiei mele ! Cu deosebit respect, Vasile Iosif, pacient transplantat in 2008.

 O aripa de inger m-a binecuvantat acum 10 ani. Am deschis ochii si l-am vazut la marginea patului pe Domnul Profesor.Am murmurat si, din priviri, am incercat sa-i multumesc. “Nu-mi multumiti mie , multumiti-i lui Dumnezeu! ” mi-a spus soptit. Recunostinta este Calea directa spre Dumnezeu si ingeri.  Multumesc, Domnule Profesor Irinel Popescu , “La multi si binecuvantati  ani!!, sunteti ingerul meu pazitor !  Nina Daeanu

Oamenii sunt sub vremuri si vremurile grele pe care le traim astazi va impiedica sa ne cititi in ochi bucuria cu care ne traim a doua viata, dragostea si recunostinta pe care vi le nutrim.

In zi aniversara, urarea noastra calda si din tot sufletul este sa fiti sanatos, sa aveti o bucurie in fiecare zi si sa faceti minuni in continuare, sa salvati alte vieti.

LA MULTI ANI,cu mult drag si cel mai profund respect!

Dr. Crina Stefanescu – presedinte LIVERTRANS

La ceas aniversar, cu sufletul încărcat de recunoştinţă, Domnule prof. Dr. Irinel POPESCU, Vă dorim :

• La mulţi ani fericiţi, ca fericirea pe care aţi adus-o în mijlocul familiilor noastre,
• La mulţi ani sănătoşi, ca sănătatea de care se bucură pacienţii Domniei Voastre,
• La mulţi ani împliniţi, ca împlinirea pe care aţi adus-o în sufletul nostru, pacientele care am devenit mame,
• La mulţi ani cu zâmbete, ca zâmbetele sincere ale copiilor care au avut şansa de a se naşte,
• La mulţi ani binecuvântaţi, ca binecuvântarea pe care am avut-o în a Vă cunoaşte.

Rugăm pe Bunul Dumnezeu să împlinească aceste urări, spre bucuria Dumneavoastră, a familiei şi a noastră, a tuturor !

Cu respect şi preţuire, fam. Pr. Cojan Dan

Cu ocazia aniversarii zilei d-voastre de naștere, am deosebita plăcere de a vă adresa cele mai sincere urări de la mulți ani, sănătate, precum și mult succes și putere de muncă în frumoasa activitate desfășurată de d-voastră, și anume aceea de a salva viețile oamenilor.
Mă bucur că am ocazia să vă mulțumesc încă o dată pentru tot ce ați făcut pentru mine, d-voastră și minunata echipă pe care o conduceți, pentru un nou început și șansa la o nouă viață.

Cu respect și admiratie,
Ștefan Birtalan

”Și doctorului dă-i loc căci și pe el l-a făcut Domnul și să nu se depărteze de la tine, că și de el ai trebuință
Că este vreme când și în mâinile lui este miros de bună mireasmă.
Că și el se va ruga Domnului ca să dea odihnă și sănătate spre viață ”
(Cartea Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah – Ecclesiasticul, cap. 38, 12-14)

Sunt oameni înzestrați cu daruri divine prin care Dumnezeu își va arăta veșnic minunile săvârșite în folosul vieții.
Eu sunt una dintre sutele de persoane asupra căreia Dumnezeu și-a arătat puterea Sa vindecătoare în cel mai greu moment al vieții mele – boala.
În toți acei ani de suferință, singura alinare trupească am găsit-o în medicația recomandată de medicii specialiști, iar cea sufletească în rugăciune.
Cred că puțini sunt creștinii ortodocși, practicanți, care știu că există o rugăciune specială pentru ca Dumnezeu să le scoată în cale un medic profesionist potrivit suferinței fiecăruia: aceasta o rosteam permanent când am primit un mesaj prin care mi se recomanda un medic: prof. dr. IRINEL POPESCU.
Acestui om -”mâna lui Dumnezeu”, vreau să-i dedic câteva gânduri: recunoștința nu se poate exprima în cuvinte căci fiecare o simte și o trăiește în funcție de propria conștiință, de propria sensibilitatea emoțională.
Mă plec în fața dăruirii și profesionalismului Domniei Voastre, cu admirația și prețuirea mamelor care și-au putut mângâia și strânge în brațe copii, din nou, și a soților care și-au putut împlini, în continuar, viața de familie.
Deasemenea, mă fac mesagera recunoștinței și a fiului meu Ștefan Teodor ”o minune ulterioară acestui transplant” care este mărturie vie că ”există viață după moarte”.

Cojan Claudia Elena
Piatra Neamț
(transplantată în 02.03. 2006)

Vă sugerează ceva anume invocarea numărului 33? A, da, poate o vizită la medic, stetoscopul rece aşezat de acesta pe spinare şi anecdotica rostire a numărului respectiv. Dar, de fapt, la altceva vreau să mă refer, incomparabil mai profund, mai important. Se spune – şi, cu siguranţă, nu e deloc o idee oarecare ori una fantezistă – că 33 semnifică aşa-numita vârstă christică, vârsta la care Iisus a fost răstignit. Şi mai departe, în teorie, cel puţin, pentru fiecare individ uman, vârsta de 33 de ani ar marca un fel de prag, un eveniment deosebit, o încercare cu valoare de reper în viaţa personală. Poate fi pozitivă sau nu, poate fi depăşită sau nu şi se poate referi la domenii dintre cele mai diferite: căsătoria sau naşterea unui copil, intrarea vieţii profesionale pe un făgaş nou, pierderea unei persoane foarte dragi sau înfruntarea unei probleme de sănătate de importanţă capitală. Despre acest din urmă aspect voi relata în continuare, menţionând însă mai întâi că nici pe departe nu este un caz singular, în esenţa lui şi, pe de altă parte, că întotdeauna protagonistul, dacă îmi este permis să-l numesc astfel, îşi continuă existenţa transformat în mod semnificativ, vede viaţa altfel decât înainte, trăieşte altfel fiecare clipă.

O boală care nu iartă

Ţinutul magic al Neamţului ne-a rămas multora întipărit în memorie datorită fascinantelor amintiri ale lui Creangă despre copilăria cea fără de griji. Totuşi, pentru cea care se numeşte astăzi Claudia Cojan el încă poartă un fel de umbră a unui destin ce nu s-a vestit tocmai favorabil, încă de la naşterea ei. Avea abia 5 luni de viaţă, când a fost diagnosticată cu hepatită virală, a fost tratată şi aparent vindecată, pentru ca după alte două luni să se constate că a suferit o recădere a bolii. Mult mai târziu, mama ei avea să-i spună că – aşa cum „vorbea lumea” – numai un copil din 100 supravieţuia unei asemenea situaţii. Şi Claudia a fost acel copil ales să trăiască, însă nu fără sacrificii. Propriu-zis, nu simţea că este bolnavă, dar ştia că are în trup ceva ce o împiedica să fie ca majoritatea celorlalţi copii. La şcoală nu făcea sport, fiind scutită medical de efort fizic, avea un regim alimentar şi de viaţă special, la care mama sa ţinea cu sfinţenie, iar vara, începând chiar de la vârsta de 3 ani, era dusă la Bucureşti, la Spitalul Fundeni, unde timp de două-trei săptămâni i se făceau analize şi un tratament specific. Se simţea bine, încă nu începuse să aibă simptomele agravării afecţiunii, dar transaminazele îi ieşeau mereu mult peste limita admisă ca fiind normală. Pe la 14 ani i s-a spus că are virusul hepatitei B, iar ulterior, informându-se despre maladia ce-i fusese parcă trimisă de undeva încă din leagăn, a aflat că aceasta evoluează de fapt „discret”, fără dureri, fără alte suferinţe, până într-o zi, când se simte stăpână pe trupul victimei. Trebuie ştiut însă că răul, de orice fel ar fi el, poate fi şi biruit.

Vorbele bătrânei necunoscute

Într-adevăr, boala Claudiei şi-a văzut de drumul ştiut, clădindu-şi cuib în trupul tinerei, cu fiecare clipă trăită. Avea deja 25 de ani, se căsătorise cu Dan, cel care îi este soţ şi tatăl celor doi copii, preot prin menire şi vocaţie, când a fost îndrumată către regretatul dr. Sandu Lucian Spanache. Ei, pacientei adică, acesta nu i-a spus de la început ce constatase, însă i-a mărturisit soţului că, din cauza evoluţiei rapide a maladiei, este absolut necesar un transplant de ficat; evident, la o clinică din străinătate, deoarece la noi încă nu exista un program corespunzător temeinic. A fost ca o lovitură cumplită pentru Claudia Cojan, care nici în gândurile cele mai negre nu avusese o a semenea perspectivă. Lucrurile însă s-au precipitat. Mama ei era şi ea bolnavă de ciroză, diagnostic cert, confirmat, apoi avea de îngrijit un copil – pe Casiana-Ioana, pe atunci în vârstă de numai 8 luni, iar toate aceste probleme i-au grăbit agravarea propriilor suferinţe. În 2005, la controlul medical, i s-a pus un diagnostic şocant, confirmat repede: hepatita cronică evoluase în ciroză. Pentru prima oară a realizat atunci că se petrece cu ea ceva foarte rău, când, deşi ea nu-şi dădea seama că ochii şi pielea căpătau o nuanţă de galben, „aproape de portocaliu”, cum îmi mărturisea recent, persoanele din jur sesizau acest lucru. I-a deschis ochii, cum s-ar zice, o bătrână pe care nu o cunoştea, întâlnită pe stradă. Femeia, care se vedea că vine de undeva de la ţară, a privit-o insistent şi i-a spus că se citeşte pe faţa ei o suferinţă mare, o boală care o macină. Apoi, totul a decurs aşa cum nimeni nu ar fi dorit vreodată.

Un mărţişor numit Speranţă

Doctorul Spanache murise. Claudia a ajuns astfel la un spital din Bucureşti, unde i s-a spus că „e bine”, dar în ajunul Crăciunului a constatat cu surprindere că majoritatea celor internaţi pe secţia unde se afla fuseseră trimişi acasă, cu excepţia ei şi a unui bătrân care trăgea să moară. Deja se simţea obosită permanent, slăbiciunea pusese stăpânire pe trupul său, însă avea încredere că va depăşi cu bine şi acest moment. Înainte de Anul Nou a fost şi ea externată, dar abia mai târziu soţul avea să-i mărturisească faptul că medicul, practic, i-o „încredinţase” cu mesajul că avea să fie ultimul revelion împreună, deoarece mai mult de 5-6 luni nu ar mai fi avut de trăit. Atunci însă s-a bucurat de reîntoarcerea alături de ai săi, a pregătit o masă pentru care a primit aprecieri la superlativ şi, în cursul unei discuţii cu câţiva prieteni, cineva a abordat subiectul ce avea să se dovedească pentru ea vital: de ce să nu apeleze pentru un eventual transplant la echipa profesorului Irinel Popescu, de la Fundeni. Nu ştia că avem în ţară asemenea specialişti, însă aşa a ajuns Claudia să ia legătura cu dr. Liana Gheorghe, care a programat-o la vizită chiar a doua zi după discuţia telefonică. „Nu vorbesc lucruri nepotrivite, dar vreau să spun că o consider pe doamna Gheorghe ca pe o a doua mamă pentru mine. După ce m-a văzut, mi-a spus că trebuia să fi făcut transplantul cu 4 ani mai devreme, dar că încă nu e prea târziu să încercăm. Şi mi-a sugerat să vorbesc cu soţul să se roage pentru mine, să fac şi eu la fel şi, dacă Dumnezeu o să vrea…” Şi Dumnezeu a vrut ca ea să trăiască. Pentru copila care avea atâta nevoie de ea, pentru mama care s-ar fi sfârşit şi ea, în cazul unei nenorociri, pentru soţul care suferea şi el enorm. Fusese internată la Fundeni în ianuarie, iar în ziua de 1 martie, aşadar de Mărţişor, a primit vestea cea mare: apăruse un donator compatibil!

Femeia din vis

Soţul Claudiei Cojan a fost în salonul ei a doua zi, de la ora 4 dimineaţă. Avea o mulţime de lucruri să-i spună, ştia că în situaţia ei şansele să depăşească încercarea cu bine se reduc cam la una din trei, dar în acele momente nu au fost în stare să-şi vorbească. Timp de şapte ore, Dan a privit pe fereastră adâncit în gânduri, iar ea îl întreba doar, din ce în ce mai des, cât e ceasul. La 11 au venit cei din echipa de transplant, nu i-a recunoscut, fiindcă aveau măşti chirurgicale pe feţe, soţul a fost rugat să iasă din încăpere, după care ea a primit o injecţie şi s-a trezit având deja un ficat nou. A avut apoi de depăşit un adevărat calvar, durerile postoperatorii cumplite împingând-o până la a-şi dori moartea cât mai grabnică, pe care o credea o izbăvire, în acele momente de mare cumpănă. Firesc însă, toate acestea vrea să rămână definitiv în urmă. În schimb, păstrează în minte, în cele mai mici amănunte, un vis straniu, care i-a arătat tulburătoare semne premonitorii, în scurta aţipire din noaptea ce a precedat intervenţia chirurgicală. A visat că se afla în toaleta din curtea bunicii, de la ţară, dar aceasta plutea undeva, în aer. Printre scândurile toaletei vedea afară şi credea că nu este văzută de nimeni. Jos, se petrecea ceva neobişnuit: la un moment dat, dintre oamenii ce intrau şi ieşeau din casă s-a desprins o femeie care a început să taie găini, multe-multe, pe o buturugă. Au apărut apoi în jurul său mulţi medici, cărora nu mai prididea să le mulţumească, fără a şti însă pentru ce. Atunci, femeia din curte şi-a ridicat privirea ca şi când ar fi văzut-o printre scânduri şi dintr-odată a apărut sus, lângă ea, adresându-i-se a reproş: „Le-ai mulţumit tuturor, dar băiatului meu nu i-ai mulţumit!” „Dar cine e băiatul dumitale?”, a întrebat-o Claudia. „O să ţi-l arăt.”, a venit răspunsul, apoi visul s-a sfârşit.

Întâlniri dincolo de lume

Într-o zi, Claudia a avut curiozitatea să îşi vadă dosarul medical, să-şi cerceteze, cu cunoştinţele ei, rezultatele analizelor, când dintre file s-a desprins o hârtie. A vrut să o aşeze la loc, însă privirea i-a căzut pe conţinutul acesteia. Erau menţionate acolo date personale despre un donator pe nume Ştefan […] şi un primitor – ea, Claudia Cojan, precum şi rezultate ale analizelor medicale, peste tot cu menţiunea „compatibil”. A avut atunci o străfulgerare şi, amintindu-şi şi visul din noaptea precedentă operaţiei, şi-a dat seama despre cine era vorba. Ulterior, îndrumată de duhovnicul său şi stând de vorbă cu soţul despre toate aceste întâmplări şi semne, l-a convins pe acesta să meargă în localitatea în care trăise tânărul de la care primise ficatul, să se roage la mormântul acestuia şi să îi mulţumească pentru tot. „Să ştiţi că nu sunt o persoană habotnică şi aici nu are nicio importanţă faptul că sunt soţie de preot; am constatat eu însămi, fără echivoc, că rugăciunea spusă nu doar cu vorbe, ci cu toată fiinţa, ajută foarte-foarte mult. Nu am cerut însă niciodată să trăiesc şi boala nu am considerat-o o pedeapsă, ci o încercare. Am spus: Doamne, facă-se voia ta!, nu am acuzat pe nimeni şi nu am cerut socoteală pentru că m-am îmbolnăvit, ci am întrebat ce am făcut ca să merit şansa la viaţă…” Şi, poate tocmai în acest fel, Claudia Cojan a mai avut – nici nu ştiu cum să-i spun: privilegiu? noroc? bucurie? ori poate surpriză hărăzită? – să treacă şi prin experienţa întâlnirii îngerului păzitor, aşa cum i-a explicat mai apoi soţul său. Timp de vreo trei săptămâni după operaţia de transplant, indiferent că se afla pe patul de spital ori, mai târziu, în alte locuri, singură sau în prezenţa altor persoane (acestea însă nu observau nimic), atunci când se trezea din somn vedea aievea aşezat pe patul său un bărbat cu o figură ascetică, brunet, înalt, îmbrăcat în negru, care o privea în tăcere. Apoi, pe măsură ce ea se trezea, imaginea acestuia se estompa până la dispariţia totală. De zeci de ori a apărut acea imagine, până când a discutat cu soţul ei, după care nu l-a mai întâlnit. Sau, cine ştie?, poate că nu i-a mai sesizat prezenţa cu simţurile sale omeneşti…

Izvor de veşnicie

Claudia Cojan – să nu zâmbiţi! – a devenit, prin amintita conjunctură mai mult decât dramatică, protagonista principală (căci, veţi vedea, există mai mulţi protagonişti în discuţie) a unui gen de… recorduri cu totul neobişnuite. Pe 4 aprilie 2011 l-a adus pe lume pe cel botezat mai apoi Ştefan Teodor, în memoria celui al cărui sacrificiu a făcut ca ea să trăiască astăzi. A fost prima femeie din România, cu transplant de ficat, care a avut dorinţa, curajul şi puterea să poarte o sarcină – şi aceasta în condiţii absolut normale, deşi medicii o avertizaseră că nu va mai putea avea copii – şi care a născut, de asemenea, în condiţii normale. Şi nu e deloc un simplu fapt divers, fiindcă în mod cert, „îndrăzneala” ei şi acest mic miracol va fi încurajat şi alte tinere care au trecut prin aceleaşi momente de cumpănă să lupte pentru a se întoarce din moarte şi pentru a dărui, la rândul lor, viaţă. De asemenea, nu consider deloc nepotrivit să menţionez şi faptul că – tot caz unic la noi – după ce Claudia a fost operată, şi mama acesteia a fost supusă unei operaţii de transplant hepatic. În prezent, la 41 de ani împliniţi, Claudia Cojan a ales să renunţe la profesia de asistent social şi să rămână lângă familie, căci familia – îmi mărturisea ea – este pentru oricine la fel de importantă ca aerul şi ca hrana, în ea găseşti cel mai solid sprijin atunci când eşti bolnav la trup ori când sufletul îţi este suferind. Cât despre copiii ei, privind cumva în viitor, pe Casiana-Ioana o vede medic sau psiholog, căci acestea sunt chiar opţiunile fetiţei, în timp ce pe Ştefănel l-ar vrea, ca mamă, fie preot, fie medic. „Adică – adaugă ea – vindecător de suflete sau de trupuri. Iar acestea nu sunt profesii, ci misiuni.”

* * *

Trebuie să vă mai spun că nu am uitat să menţionez, ci, din considerente obiective, am „dat deoparte”, cu bună-ştiinţă, multe alte amănunte importante reţinute în urma discuţiei cu Claudia Cojan. Nu voi omite totuşi dorinţa sa specială de a preciza că numeroasele cadre medicale prin mâinile cărora a trecut, cum se spune – începând cu cei din echipa de transplant hepatic de la Fundeni, dr. Irinel Popescu, dr. Liana Gheorghe, dr. Doina Hrehoreţ şi toţi ceilalţi – i-au rămas pentru totdeauna în suflet şi, aşa cum a fost sfătuită, aceştia îşi au întotdeauna loc în rugăciunile sale. A, da, să adaug încă un amănunt, care sunt convins că vă va spune multe: această încercare supremă a vieţii sale i-a fost sortită Claudiei Cojan la 33 de ani. Cum spuneam la început, vârsta christică…

Adrian-Nicolae POPESCU

Este duminica, prima zi a lunii decembrie, un soare cu dinti lumineaza inceputul de iarna deocamdata destul de ingaduitoare cu noi, dar acesta este un amanunt ce face parte din firea lucrurilor, din cursul natural al Vremii nesfarsite. Dincolo de asemenea lucruri care au ajuns de-un timp sa ne impresioneze puternic si nu tocmai favorabil, se afla insa ceva ce aproape intotdeauna ignoram cu inconstienta: destinul nostru real, cel ce nu sta sub puterea omului, ci a acelei vointe Divine care ne-a zamislit candva si care ne poate tine in viata, chiar si atunci cand sperantele noastre par spulberate…

Cele doua zile de nastere

“Gata, acum putem vorbi, copilasul a adormit si… astept intrebarile!”, imi spune Ionela Curea (fosta Sardariu). O femeie de 30 de ani, care, atunci cand imi precizeaza data nasterii, nu uita sa mentioneze: “De fapt, noi, transplantatii, avem doua zile de nastere: cea in care am venit pe lume si cea in care am primit dreptul la o noua viata, prin transplantul de ficat.” Tulburatoare cugetare! Mai ales ca si in cazul sau, ca in multe altele similare, totul s-a petrecut pe neasteptate, la varsta la care fiecare om simte ca incepe sa isi traiasca viata cu adevarat, pe propriile picioare.

Ionela s-a nascut in orasul nemtean Roman si nu-si aminteste sa fi fost o fire bolnavicioasa, in afara faptului ca pe la 6 ani a fost operata de polipi. Altfel, a trait absolut normal, alaturi de doi parinti foarte iubitori si devotati, de fratele mai mare cu 2 ani, de bunici… A crescut, in 2002 a venit in Bucuresti ca studenta la ASE si, firesc, si-a cladit vise si proiecte de viata. Viziuni in care, pe un loc central statea o familie, un copil pana pe la varsta de 28 de ani. Adica asa cum e normal sa ne dorim cu totii, privind numai catre lumina si excluzand orice gand catre rau. Numai ca, asa cum spuneam, destinul nu se potriveste intotdeauna cu ceea ce vrem noi.

Rostogolirea

Sa recunoastem ca la tinerete facem deseori excese de efort fizic, pe care il receptam mai greu, mai mult ignorandu-l. Totusi, boala isi face cuib deseori in trup pe nesimtite. Studenta fiind, Ionela s-a simtit intr-o vreme foarte obosita, iar analizele medicale realizate au relevat un nivel ridicat al transaminazelor, desi excese alimentare nu facuse niciodata. In schimb, nu se menaja fizic, pe langa invatat ocupandu-se si de serviciul obtinut in urma unui interviu. Alte analize,efectuate ulterior insa au dat un rezultat surprinzator: ficatul sau nu mai putea elimina cuprul, ci practic il asimila. Vorbim despre boala Wilson, despre care tanara nu auzise inca nimic, nimeni din familie neavand asa ceva. Tratamentul care ar fi putut, eventual, sa remedieze problema nu a dat rezultatele scontate si asa a inceput calvarul ei.

A fost internata la Spitalul “Matei Bals”. Isi aminteste cutremurata ca era de-a dreptul speriata: singura, epuizata, trezindu-se peste noapte lovita de un inamic pe care deocamdata nici medicii nu-l identificasera exact. Prin urmare, a fost transferata la Fundeni, unde a inceput de fapt intreaga poveste dramatica. Intre timp, de-acasa ii sosise un sprijin moral puternic, mama sa, careia medicii de la “Bals” ii spusesera ca ar putea fi vorba despre ceva mai grav decat s-ar fi presupus. Atunci insa, ea, Ionela, nu a aflat nimic.

Suferintele unor “ingeri pazitori”

In iulie 2008, Ionela a fost internata la dr. Mariana Mihaila, care dupa analizele de rigoare i-au aratat ca situatia ei impune un transplant de ficat, incercand sa o linisteasca si sa ii explice cam ce inseamna asta, principalul fiind insa sansa de a duce o viata normala cu un nou organ.

“Mama deja stia si era disperata. Aveam doar 25 de ani si se gandea ca m-a crescut bucurandu-se de mine, iar acum se temea ca ma va pierde. In cateva zile, desi eram si eu derutata si speriata, am inceput sa ma simt atat de rau, incat ajunsesem chiar sa imi doresc acea operatie. Apoi, pentru o perioada am fost externata, echipa medicala fiind plecata, la un congres international. Am incercat atunci tot ce am crezut ca ma mai poate ajuta. Bunica a inceput sa tina post, eu am mers la Manastirea Bistrita, unde este o icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. Am trecut si eu de trei ori pe sub ea, m-am rugat impreuna cu ai mei, am participat la Sfantul Maslu… Va dati seama ce drama traiau si ai mei. Bunica se intreba de ce eu trebuie sa trec prin asa ceva, de ce nu ea, care e batrana… Marturisesc ca, daca nu ar fi fost langa mine parintii, bunica si toti ceilalti, eu nu as mai fi existat… Pentru mine, ei au fost si sunt ingerii mei pazitori!”

Propriul corp, ca “obiect anatomic”

Lucrurile intrasera deja pe fagasul sortit, intr-un gen de linie dreapta. Internata din nou la Fundeni, Ionela se simtea tot mai rau. Pentru tatal ei, situatia devenise mai mult decat dramatica, dupa ce medicii ii spusesera ca nu se mai puteau garanta pentru ea mai mult de doua luni de viata, in lipsa unui transplant. Pe 10 septembrie 2008 fusese dusa la terapie intensiva, deoarece aparuse un ficat compatibil si operatia putea incepe. Isi mai aminteste ca o televiziune a dorit sa ii ia un scurt interviu, s-a primit si acceptul medicilor, dar intre timp dr. Bogdan Dorobantu ii daduse deja o pastila, Ionela a adormit si… s-a trezit operata.

Interventia durase circa 8 ore, iar mai tarziu parintii i-au spus ca, asa cum era legata la tot felul de tuburi si aparate, arata ca un pom de Craciun. Dar socul ei a fost atunci cand si-a vazut trupul taiat si cusut. Atunci nu putea vorbi, dar dupa ce a putut s-o faca si si-a aratat oroarea fata de privelistea anatomica pe care nu si-ar fi imaginat-o inainte, dr. Dorobantu a abordat-o, pe un ton de gluma: ”Asta-i taietura Mercedes, nu-ti place?” A intrat si ea, cumva, in joc: “Nu, orice masina, numai Mercedes nu!” A urmat insa o perioada la fel de dificila ca inainte, desi de-acum partea cea mai grea fusese depasita. Tatal venea sa stea cu ea de la ora 7 dimineata pana la 14, apoi venea mama, pana la ora 21. Si tot asa, zi de zi, pana cand a fost transferata pe salon (si dupa aceea). Cand a inceput sa rezolve rebus, profesorul Irinel Popescu a apreciat in gluma acest lucru pozitiv, in aceeasi perioada i-a simtit foarte apropiati pe dr. Dan Tulbure, dr. Doina Hrehoret, pe asistenta Stefania, Suzana insa lista celor de la Fundeni, cu suflet cat pentru intreaga lume, este infinit mai lunga.

Nimeni nu trebuie sa fie singur

Suferintele fizice ale Ionelei au continuat inca multa vreme. Pozitia obligatorie de stat culcat pe spate, devenita efectiv innebunitoare/insuportabila, i-a generat o imbolnavire a plamanilor. A fost dusa din nou la terapie intensiva, unde i s-au extras circa 2 litri de lichid, dar revenirea acolo unde patimise atat a fost ca un nou calvar. Orice s-ar spune insa, in tot acest timp petrecut in spital s-a simtit inconjurata si ocrotita de iubire, chiar din partea unor persoane pe care nu le cunostea.

“…Nu am luat-o ca pe o pedeapsa. Intre altele, am inteles in acele zile si saptamani chinuitoare ca nu sunt singura, ca poate asa trebuia sa se intample. Si abia atunci am constatat efectiv ce inseamna oamenii care iti sunt cu adevarat devotati. Neconditionat, total… O colega a venit la mine intr-o zi si mi-a adus un buchet de flori. De a doua zi, in fiecare dimineata am primit de la ea mesaje care incepeau cu un Buna dimineata, Principesa! Nici nu va dati seama cat de mult insemnau ele pentru mine!… Am invatat sa merg din nou,sa ma bucur de fiecare rasarit de soare… Dar nicio clipa nu am fost singura. Conteaza enorm! Poate cat insasi viata…”

Trenul din subteran

Ionela este casatorita din 2011 cu Marius. L-a cunoscut la biserica din Fundeni, iar nasul lor de cununie si al micutului Matei-Marian (nascut in 2012, pe 16 august, deci la o zi dupa marea sarbatoare crestina Adormirea Maicii Domnului) este preotul Stefan Ciobotaru, de la amintita biserica. Amanuntul nu e deloc nesemnificativ, deoarece sfaturile de suflet ale parintelui i-au fost si ii sunt de mare ajutor si sprijin moral. O vreme, Ionela a fost destul de preocupata de persoana numita oficial donator, in fapt un alt om, care a murit pentru ca ea sa traiasca. De altfel, marturisesc ca am intrebat-o in cursul discutiei noastre despre acest lucru, desi stiu ca exista un protocol care nu permite contactul dintre transplantat si familia donatorului. Ionela stie si ea acest lucru si se roaga intotdeauna pentru acel om necunoscut. “Nu cunosti persoana care ti-a dat ficatul – i-a spus parintele Ciobotaru. Chiar daca nu-i cunosti numele, roaga-te pentru ea, caci Dumnezeu il stie si iti va auzi ruga in ceruri.”

Un episod tulburator pe care l-a trait Ionela vom mai aminti, cu convingerea ca el este incarcat de semnificatii pe care omul muritor nu le poate patrunde in esenta. Cu vreo doua saptamani inainte de transplant, a avut un vis ciudat. “Eram undeva, sub pamant, ca intr-un tunel de metrou, dar foarte intunecat, noroios… Mai era cineva cu mine, nu-mi pot aduce aminte cine anume, se apropia un tren si ii vedeam luminile. S-a oprit la peron, apoi a plecat, dar eu nu m-am urcat in el. Apoi am vazut in acel intuneric niste trepte, la capatul carora licarea ceva ca o stralucire calda. Am urcat si m-am trezit deodata in plina lumina, intre prieteni si cunoscuti. Nu stiu… Poate ca acel tren insemna chiar moartea si eu nu am vrut sa-l iau. Cel putin, asa interpretez eu acel vis straniu…”

***

Ionela a fost, probabil, aleasa sa sufere, sa se salveze si sa salveze astfel si alte suflete apropiate. Oricum, in viata cat se poate de reala, astazi este o femeie mult intarita si fericita. Pentru ca stie ca are intotdeauna alaturi “ingerii pazitori” intrupati in cei apropiati si, mai presus de toate, pentru ca un vis mai vechi i s-a implinit. S-a casatorit, iar din leagan – nu aveam cum sa vad… la telefon, dar am simtit puternic – ii zambeste prin somn, in aceasta duminica de la inceputul lui decembrie, micutul sau ingeras Matei–Marian, “darul ei de la Dumnezeu“, cum ne si marturiseste.

Adrian-Nicolae POPESCU

Puţini sunt cei care au cu adevărat ceea ce se cheamă vocaţie de luptător îngemănată până la identificare perfectă cu cea de învingător, indiferent de adversarul care le-ar sta în faţă. Atunci când vine vorba despre sănătate, despre boli mai mult ori mai puţin grave, lucrurile devin şi mai sensibile, fiindcă aproape întotdeauna, dincolo de situaţia dramatică în sine, apar şi alte elemente care să zicem că destabilizează moralul celui lovit. Dacă nu cumva îi doboară cu totul pe cei ce renunţă să mai spere, să mai lupte, să se mai revolte împotriva acelei niciodată pe de-a-ntregul cunoscute nefiinţe ce ne-ar aştepta într-un fel de spaţiu atemporal numit – ce poetic! – dincolo. În fond, un “dincolo” persuasiv, viclean, care înseamnă tot moarte, orice am face noi. Dar nu de lamentouri şi filosofări sterpe e cazul să ne ocupăm, ci – dimpotrivă – de ideea absolut reală şi umană că omul, odată ce a fost adus în lume, trebuie să trăiască frumos şi să îşi împlinească menirea, dăruind cât mai mult celorlalţi. Un fel de ghid autorizat în acest sens ne va fi astăzi un om pe care mărturisesc că l-am simţit cu totul deosebit. Este, la fel ca toţi cei prezentaţi în cadrul acestei – îndrăznesc să-i spun – rubrici, o persoană care a trecut prin experienţa unui transplant hepatic şi care priveşte înainte cu optimism şi cu o cerebralitate pe care mulţi dintre cei ce sunt aşa-zicând sănătoşi nu o au.

Din Bănie, la Arad

Se numeşte Anamaria NARAI şi mărturiseşte că e destul de dificil să precizeze care ar putea fi locul unic ce i-ar aparţine. Fiindcă s-a născut în capitala Olteniei, la Craiova, are părinţii la Giurgiu, mulţi ani a locuit şi a învăţat în capitala mare, Bucureşti, dar apoi destinul a purtat-o în vestul ţării, la Arad, unde s-a căsătorit şi lucrează ca jurist. Are astăzi 35 de ani şi se află cumva în pragul unui nou început, dar despre asta vom vorbi ceva mai încolo, deoarece viitorul este – nu-i aşa? – pe drum, cum ar veni. Veţi pricepe imediat ce vreau să zic!

Poate e cazul să fac încă o mărturisire, aşa, ca “de atmosferă”. Înainte să începem discuţia propriu-zisă, Anamaria s-a asigurat că între timp… lumea va merge pe făgaşul ei normal, astfel că i-a dat lui Zoli – soţul ei, Zoltan Sebastian – câteva instrucţiuni scurte despre cum trebuie să se ocupe de gătitul mâncării, după care am trecut la lucrurile cu adevărat foarte serioase. Adică la experienţa extrem de dură pe care a fost nevoită să o parcurgă şi în urma căreia nu numai că nu a rămas cumva slăbită ori bântuită de cine ştie ce complexe omeneşti, ci chiar a ieşit mai întărită, mai optimistă şi mai convinsă că viaţa i-a hărăzit realizări minunate, de care să se bucure şi cu care să îi bucure pe toţi cei din jurul ei. Realizări, de altfel, pe deplin meritate.

Niciodată să nu fii o victimă!

Oamenii au parte de resurse nebănuite şi nemăsurate, pe care cu greu află, ori uneori nu ştiu niciodată, că le pot obţine şi folosi. Iar atunci când trebuie, Dumnezeu îţi dă încercări pe măsura calităţilor şi puterii tale, însă îţi aduce în cale şi mijloacele cu ajutorul cărora să le poţi înfrunta şi învinge. Aşa mi-a mărturisit Anamaria convingerea ei, argumentată prin propriile sale momente de cumpănă. Momente pe care, într-un fel, nimic nu le prevestea. Îmi spune tânăra olteancă-arădeancă, fără vreo umbră de ezitare, dar şi cu o deschidere raţională şi afectivă totală, că ea – copilă şi adolescentă fiind – a fost educată de mama sa şi de bunica din partea tatălui ca o viitoare femeie nu doar luptătoare, ci întotdeauna învingătoare, o persoană pentru care noţiunea de victimă, de victimizare nu există: “De fapt, totul e o luptă continuă, nu se termină niciodată şi e bine aşa, să ai pentru ce lupta. Iar eu simt că pot să mut munţii din loc!” Nu-i aşa că sună cunoscut? Că spunem asta poate de mii de ori… Da, o spunem, însă nu foarte mulţi sunt cei care şi trec, realmente, prin “tranşeele” vieţii convinşi că de acolo vor ieşi triumfători şi având mai multă credinţă în ei.

În 2005, tânăra avea planuri mari, din acestea făcând parte, fireşte, căsătoria şi – în jurul vârstei de 30 de ani – naşterea unui copil. Şi în primăvara anului respectiv acest segment al vieţii personale a început să prindă contur. L-a cunoscut pe Zoli, s-au mutat la Arad, şi-au cumpărat o locuinţă, iar ea şi-a găsit un serviciu bun, unde să-şi exercite profesia. După numai două luni însă planul ei a fost dat peste cap. În urma unor analize clinice, medicul Eftimie Miuţescu, şeful secţiei de gastroenterologie de la spitalul din Arad, a îndrumat-o pentru o diagnosticare corectă ce nu se putea efectua acolo, la Fundeni. După o săptămână de investigaţii sub supravegherea dr. Liana Gheorghe, s-a stabilit că era vorba, fără dubii, despre ciroză biliară primară autoimună 1. Şi nu doar atât, ci recomandarea era pentru transplant de ficat!

Iubirea omului de lângă tine…

Ca să spunem lucrurilor pe nume, să recunoaştem că o asemenea veste are darul să distrugă moralul multora. Cu Anamaria însă a fost altfel. Prima dată, îmi spune ea, s-a înfuriat de-a dreptul: “Când m-a anunţat medicul că e o boală evolutivă, nu mi-am dat seama dacă face mişto de mine ori despre ce e vorba! Cuvântul transplant îmi suna ca din filme SF. Am avut nevoie de vreun an ca să mă informez cât mai temeinic, să îmi însuşesc, să îmi asum boala şi toate consecinţele ei, timp în care am parcurs şi eu toate etapele ştiute. Adică, inclusiv furie, negare, tendinţă de renunţare, slăbiciune… Ştiu bine cei care au trăit asemenea momente la ce anume mă refer. Între timp, am rămas pentru o vreme şi fără serviciu, dar nicio clipă nu mi-a trecut prin minte să nu mai lupt, ori să nu duc în continuare o viaţă absolut normală, cu tot ce presupune ea. Nu am simţit nicio clipă suflul morţii, ci, dimpotrivă, că am timp destul să fac ceea ce mi-am propus în viaţă.”

Aici a intervenit, de altfel, şi – nu un element oarecare, un factor component al tratamentului medical, ci una dintre condiţiile esenţiale a evoluţiei negreşite către vindecare: rolul şi participarea efectivă şi afectivă, necondiţionată, a celor apropiaţi. Anamaria s-a întors la viaţa ei, în aşteptarea momentului niciodată bine precizat al transplantului pentru care fusese înscrisă pe o lungă listă. La serviciu şi în privinţa cunoscuţilor, nu a făcut deloc caz de situaţia sănătăţii sale. Pentru că nu voia să fie privită cu compasiune, ca o victimă, nu voia să devină “fata aia cu transplant”. În schimb, a beneficiat – atunci, ca şi astăzi – de sprijinul total, imposibil de “contabilizat” al familiei, ca şi al unor cadre medicale de excepţie. În special soţul i-a fost de la început alături şi, de pildă – se destăinuieşte Anamaria, când s-a pus problema deosebit de delicată dacă ea ar mai fi putut sau nu să spere că va avea copii, acesta a liniştit-o: “Dacă o să putem avea copii, e bine. Dacă nu, tu eşti copilul meu!” În acelaşi timp, medici ca profesorul Irinel Popescu, Liana Gheorghe, Doina Hrehoreţ, Victor Zota şi multe alte cadre medicale, oameni pe care nu îi cunoştea decât, cel mult, de la televizor, i-au acordat maximum de atenţie, cu un profesionalism desăvârşit. Motiv mai mult decât suficient pentru ea să devină uşor revoltată faţă de campanile uneori furibunde, dar totalmente nejustificate, duse pe unele canale mass-media împotriva unor medici şi a unor acte medicale, transformându-se în mod aberant un caz în fenomen naţional. Aici e vorba însă despre o mentalitate şi o educaţie deficitare, despre goana oarbă după senzaţional şi audienţă şi nu în ultimul rând interese oculte. Ceea ce nu are nimic comun cu realizările de excepţie ale unor oameni din sistem cu adevărat valoroşi. Exact aici, în România!…

O “lecţie” ad-hoc de anatomie

Anamaria s-a dus “la bisturiu” singură, respinsese până şi idea de a avea pregătit permanent un bagaj pentru situaţia în care avea să fie internată pentru transplant, gândul fiindu-i de fapt, nu la soarta sa, ci la la cei de acasă ori la obligaţiile de serviciu pe care le lăsase pe seama colegilor. A nu se înţelege totuşi că vorbim despre vreun supraom! Tânăra mi-a mărturisit că, nefiind – pentru că realmente nu avea cum – în deplină cunoştinţă de cauză despre perioada postoperatorie imediată, a avut un şoc văzându-şi trupul ca şi cum nu ar fi fost al ei, străpuns de tuburi şi furtunaşe, racordat la aparate despre care habar n-avea ce înseamnă şi ce tot măsurau în preajma patului ei. A intervenit apoi depresia pe care o resimt – spune ea – toţi transplantaţii, atunci când se trezesc “ca într-o poveste ciudată, care simţi că nu e a ta”. Şi-a amintit atunci de singura autopsie la care asistase, studentă fiind. După încheierea lecţiei practice, profesorul “însăilase” cadavrul deschis anterior, ca pe un sac rupt şi cusut la loc. Cam aşa îşi văzuse şi ea propriul trup după operaţie, iar impresia nu fusese deloc plăcută…

Dând dovadă de o putere interioară ce i-a surprins şi pe medici, Anamaria putea spera aşadar într-o externare mai rapidă şi la vindecare, cu “obligatoria” reluare a “vieţii normale”. Se apropia Crăciunul, prin spital ajungeau grupuri de colindători şi amintirea sărbătorilor de iarnă anterioare i-au adus în suflet un dor de casă puternic. Un sentiment, de altfel, intuit şi de medici, care, în data de 23 decembrie 2008, au decis ieşirea ei din spital. A fost şi aceasta altă picătură de balsam vindecător, reîntoarcerea alături de ai săi odată cu sărbătorile ridicându-i mult moralul şi implicit pofta de viaţă şi de a-şi relua planul mai vechi, pentru a-l împlini cum se cuvine.

* * *

…4 noiembrie 2013. Au trecut fix 5 ani de când Anamaria Narai a fost supusă operaţiei de transplant hepatic. Ceva mai sus, spuneam că se află la un nou început, pentru că… viitorul este pe drum. De fapt, este vorba despre bebeluşul pe care îl va aduce pe lume peste 4 luni şi jumătate şi care a avut cumva de “aşteptat” vreo 5 ani faţă de planul ei stabilit încă înainte de a şti când se va căsători. Deocamdată, viitoarea mămică şi soţul ei au aflat că va fi băiat şi au decis că se va numi Sebastian, nume pe care – simplă coincidenţă? – l-a ales chiar Anamaria, înainte de a şti că Zoli Sebastian îi va fi soţ. Cât despre acesta, se-nţelege că în curând va avea doi copii, pe viitorul prunc şi pe mama acestuia, aşa el însuşi cum glumea nu demult. Iar băiatul va fi – nici nu se poate altfel – un luptător şi un învingător, întotdeauna. La fel ca mama lui!

Adrian-Nicolae POPESCU

O voce minunată. Aşa ai fi tentat să o consideri, simplu, ascultându-i unduirile melodice care aduc aminte că suntem aici, pe pământurile binecuvântate ale ţării de dincoace şi dincolo de Carpaţi, de când e lumea lume. Şi poate că tot de atunci are şi Georgiana Şerban blândeţea glasului cu care îi încântă pe toţi cei din preajma sa – rude şi prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi. Totuşi, această tânără a avut şi încă are de înfruntat, la numai 28 de ani, un destin atât de vitreg, de agresiv, încât nu puţini sunt cei care ar ceda mai curând ori mai târziu. Pentru ea însă, calităţile native şi harul dumnezeiesc ce i-au fost hărăzite constituie deopotrivă o pavăză şi o armă de luptă: pentru a se apăra de răul din jur şi pentru a se bucura şi a-i bucura pe oameni de viaţă. O viaţă ca un cântec fără sfârşit.

Dincoace şi dincolo de copilărie

Născută, crescută şi legată pentru totdeauna, cu trupul şi cu sufletul, de meleagurile nemţene evocate cu atâta sensibilitate, profunzime, umor şi înţelepciune de inegalabilul nostru povestitor Ion Creangă, Georgiana va fi avut o copilărie de basm, ca mai toţi copiii de pe-aici încă neînrobiţi de ispitele perfide ale marilor oraşe; dar, la drept vorbind, de o adolescenţă trăită cu tot farmecul ei nu s-a bucurat decât pentru puţin timp. Pentru că, la doar 17 ani, o veste teribil de dureroasă a căzut ca un trăsnet peste ea şi peste întreaga familie. Era încă elevă la liceul de artă din Piatra Neamţ, când a simţit că optimismul şi energia sa debordantă încep să slăbească. Oboseala accentuată, dar şi o paloare ce-i colora într-o nuanţă de galben ochii şi faţa au dus-o la un control medical. Însă, deşi simptomele indicau destul de clar o hepatită dusă „pe picioare” până atunci, analizele medicale nu au pus în evidenţă virusul specific, astfel că, presupunând că e vorba despre o boală autoimună, specialiştii locali au îndrumat-o către binecunoscuta clinică Fundeni, unde exista şi aparatura necesară investigaţiilor, dar mai ales cadrele medicale cu cea mai vastă şi mai solidă experienţă şi competenţă, de la noi (interlocutoarea mea i-a menţionat pe prof.dr.Irinel Popescu și dr.Doina Hrehoreţ, însă are un respect şi o recunoştinţă nelimitate pentru toţi cei ce i-au fost şi îi sunt alături în continuare). Totuşi, afecţiunea Georgianei era atât de perfidă, încât abia după o jumătate de an şi în urma aprofundării unor analize în Elveţia s-a putut stabili că tânăra suferă de ceea ce se numeşte colangită sclerozantă primitivă cu aspect de ciroză, mai simplu spus, o afecţiune hepatică comparabilă cu ciroza şi deci cel puţin la fel de periculoasă.

Bilet către o nouă viaţă

Din acel an, 2002, viaţa Georgianei a luat o nouă turnură. Pe baza rezultatelor investigaţiilor clinice i s-a spus clar că singura ei şansă este un transplant de ficat. Nu erea loc de comentarii ori de negocieri, astfel că a fost inclusă în lista de aşteptare, în paralel urmând un regim de viaţă restrictiv şi tratamentul adecvat bolii. Astăzi îşi aminteşte şi o mărturiseşte ca pe ceva absolut firesc, că practic tocmai ea însăşi a fost cea care nu a conştientizat gravitatea reală a situaţiei. Şi-a văzut mai departe de viaţă acceptând fără dificultate condiţiile medicale, a intrat la facultatea de muzică din Cluj-Napoca şi a trăit în continuare aşa cum îi fusese dat, cu faţa spre viitor. „Am privit mereu înainte, dar asta nu înseamnă că nu am avut şi perioade când mi-a fost foarte greu. Nu era deloc simplu şi liniştitor să stau tot timpul cu bagajul pregătit pentru a pleca la spital, să fiu operată. Trebuie să spun însă că am o fire foarte optimistă, iar pe de altă parte am avut şi am mereu alături, necondiţionat, în primul rând familia, apoi pe prieteni şi, nu în cele din urmă, pe profesorii de la facultate, care au înţeles exact prin ce trec.” Iar această legătură de suflet a contat foarte mult, pentru că în anul 2005, studentă fiind, tânăra a fost anunţată la începutul verii că trebuie să se prezinte neîntârziat la Bucureşti, pregătită pentru marea încercare… Era ziua de 15 iunie – altădată, data precisă a începutului vacanţei estivale, când Georgiana a primit un nou ficat, o nouă şansă şi speranţă că viaţa sa va curge mai departe fără frământări majore.

Îngerul din vis

Cu îngăduinţa celor ce vor fi citind aceste rânduri, voi face un fel de paranteză mai specială, dacă mă pot exprima astfel, având convingerea că toţi transplantaţii înţeleg foarte bine despre ce e vorba, ce anume se află dincolo de cuvinte; iar alături de ei, familiile şi toţi cei ce şi-au aşezat sufletul alături de patul de suferinţă al celui supus încercării vieţii sale. Vorbesc despre legătura implicită dintre pacientul primitor şi donatorul său. O relaţie absolut specială, a cărei încărcătură psihoafectivă este puternic accentuată de faptul că persoana de la care s-a prelevat organul sănătos este deja trecută în lumea de dincolo. Este de înţeles, cred, de ce, depăşind cumva limitările protocolului ce îi obligă pe transplantaţi să nu încerce să ia legătura cu familia donatorului, aceştia doresc totuşi cu ardoare să cunoască măcar identitatea oficială, din acte, a celui datorită căruia se bucură şi azi de viaţă. A trăit şi trăieşte un asemenea sentiment şi Georgiana. Mai degrabă un soi de curiozitate a făcut-o să se intereseze de binefăcătorul său şi acum crede – fără a avea totuşi certitudini sută la sută – că el este un tânăr de 24 de ani decedat în urma unui accident rutier. Nu întâmplător am folosit timpul prezent: acest băiat „este” şi nu „a fost”, deoarece o parte din el trăieşte în şi prin tânăra din Piatra Neamţ. Dar mai e ceva. Sub puternica impresie a situaţiei sale şi a conştientizării faptului că ea trăieşte datorită tânărului mort, dar şi datorită credinţei sale, Georgiana l-a visat pe acesta în mai multe rânduri. În vis, el i-a spus că se numeşte Florin, şi-a arătat chipul de om, dar a vorbit vag şi despre starea sa imaterială, în care probabil ne vom regăsi cu toţii, mai devreme sau mai târziu. Oricum, tânăra are o senzaţie intimă că insolita apariţie onirică e pentru ea un înger păzitor sau o entitate binefăcătoare ce pluteşte în preajma sa.

Copiii – o bucurie pentru eternitate

Revenim în lumea materială, palpabilă, spunând că, din nefericire, calvarul Georgianei Şerban nu s-a încheiat odată cu transplantul de ficat. Atunci, în 2005, şi-a revenit repede şi după numai trei săptămâni era externată de la Fundeni, iar din toamnă îşi relua cursurile la facultate. Au trecut aşadar mai bine de 8 ani de la operaţie şi, chiar dacă uşor nu îi este deloc, rămâne optimistă şi mereu zâmbitoare. Regimul de viaţă solicitat – de la alimentaţie şi odihnă, până la analizele medicale lunare la Fundeni şi tratamentele medicamentoase costisitoare – îl urmează cu rigurozitate, iar acasă se ocupă cu o pasiune extraordinară de instruirea elevilor săi de la Şcoala populară de artă, copii de 4 până la 17 ani îndrăgostiţi de folclorul muzical românesc. Totuşi, din cauza caracterului autoimun al bolii sale, starea sănătăţii i s-a deteriorat din nou, astfel că medicii fac tot posibilul să prelungească funcţionalitatea actualului ficat, totodată având însă în vedere soluţia unui nou transplant, aşa cum se practică în unele cazuri deosebite. Georgiana beneficiază însă de un sprijin şi o speranţă în plus, de care nu mulţi au parte. Copiii îi oferă satisfacţii nebănuite, concurând cu succes ca interpreţi populari în formare, la festivaluri şi concursuri importante. În ceea ce priveşte cariera ei artistică, un posibil reper important este CD-ul pe care l-a realizat nu demult, precum şi proiectele ce vizează viitorul apropiat. Dar mai e ceva, poate mai greu de intuit. Am întrebat-o dacă pentru ea există şi o relaţie mai aparte, „secretă”, între muzică şi problemele de sănătate. Mi-a răspuns, cu un fel de bucurie nedisimulată pentru faptul că poate să-şi împărtăşească aceste gânduri, că activitatea ei profesională şi de suflet acţionează realmente asupra sa ca o terapie miraculoasă, practic fiecare clipă petrecută pe scenă sau împreună cu micii ei discipoli şi prieteni transmiţându-i o stare de bine pe care niciun medicament nu e capabil să o inducă.

* * *

Georgiana Şerban trăieşte clipa prezentă ca şi cum ar avea toată viaţa înainte. Şi chiar aşa este; pentru ea, la fel ca pentru oricare dintre colegii săi de suferinţă, care şi-au recăpătat încrederea în propriile puteri şi în miracolul existenţei pământeşti. Aceasta, datorită şi acelor oameni extraordinari în halate albe, care îşi dăruiesc fiecare clipă necesară celor ce îşi pun ultima şansă şi speranţă în mâinile şi în priceperea lor. Dar tânăra din Neamţ mai are un atu important pe care îl sugerează cu tot sufletul oricui e dispus să-i înţeleagă mesajul: „Să aibă mare grijă de ceea ce le-a dat Dumnezeu. Dacă te bucuri de iubire din partea familiei, a prietenilor, dacă priveşti în viitor cu optimism, dacă zâmbeşti sincer în fiecare zi, vei depăşi orice încercare, orice obstacol care îţi stă înainte. Ştiu din propria mea experienţă că, inevitabil, uneori te încearcă şi gânduri de renunţare la luptă, apar momente când spui nu mai pot, nu mai cred în minuni, nu mai vreau să lupt… Dar dacă eşti motivat – şi nu se poate să nu fii, când e vorba despre viaţa pe care ţi-a dăruit-o Dumnezeu – vei trece cu bine peste toate.” Cu alte cuvinte, îmi permit să adaug, luaţi aminte la vorbele şi faptele acestei tinere optimiste, pe care destinul a transformat-o pe negândite într-o luptătoare în slujba vieţii, a speranţei, a ideii că viitorul aparţine celor curajoşi. Parafrazând vorbele unui cântec celebru dincolo de timp şi de graniţe de orice fel – spectacolul vieţii trebuie să continue!

Adrian-Nicolae POPESCU

De foarte multe ori, chiar nepermis de des, “uităm” că suntem – fiecare dintre noi, oamenii – un fel de făpturi de ţărână însufleţite. Că, adică, mai devreme ori mai târziu vom trece în altă dimensiune, în altă lume, din care niciodată nu ne vom întoarce sub identitatea pe care o avem astăzi. Dacă trăim într-o astfel de falsă uitare, însă dăruindu-ne propria fiinţă celor din jur şi dăruind iubire, compasiune, sprijin, învăţătură, înseamnă că trecerea noastră prin viaţă nu e zadarnică, dar oare ştim noi să gestionăm fiecare zi, fiecare clipă ce ne-a fost dăruită, astfel încât să avem şi convingerea că nu am greşit? Fără îndoială, nu ştim şi-atunci suntem puşi la încercări, la probe ale calităţilor pe care singuri trebuie să ni le îmbogăţim cu lumina şi căldura spiritului şi sufletului. Ei bine, un astfel de om este Petrică Dima, un bărbat de 48 de ani din Bucureşti. Cum adică, unora dintre dumneavoastră nu vă spune nimic acest nume? Foarte posibil şi nimic neobişnuit, dar pot să afirm fără rezerve că este un om pe care merită să îl cunoaşteţi şi să încercaţi să primiţi ceea ce el dăruieşte fără a cere nimic în schimb. Poate – cine ştie? – chiar o fărâmă de gând ce ar putea aduce mai-binele pe care ni-l dorim mereu sau însăşi puterea de a supravieţui în clipe de cumpănă.

Umbrele străzii

Îndrăznesc să spun că destinul lui Petrică Dima este unul oarecum special. Actualmente ofiţer de poliţie în rezervă, s-a dedicat până la sacrificiu (şi nu spun vorbe mari) profesiei sale, care a însemnat şi mai înseamnă încă şi azi, când nu mai este activ în acest sens, infinit mai mult decât existenţa personală, decât sănătatea şi, aşa cum veţi afla mai jos, decât propria viaţă. Pentru el era de la sine înţeles că a fi poliţist nu e cu nimic similar cu a merge la un serviciu cu program fix. “La noi nu vii la ora 8 la birou şi la 16 încui uşa şi pleci acasă. Am fost tot timpul la locul şi momentul unde trebuia să mă aflu pentru a rezolva cazurile pe care nu mi le alegeam, ci mergem până la capăt pentru a le soluţiona. Mă ştiau toţi infractorii din Bucureşti, se ciocneau de mine şi ziua, şi noaptea… Aveam în schimb un regim de viaţă dezordonat, cu alimentaţie pe fugă şi la ore neregulate, cu nopţi nedormite, fiindcă un poliţist nu poate la ora cutare să se aşeze la masă şi să-şi lase deoparte obligaţiile de serviciu sau la 10 seara să fie în pat. Mărturisesc că îmi este foarte dor de munca pe care o făceam înainte de trecerea în rezervă, dar în acelaşi timp sunt absolut conştient că de-acolo mi s-a tras boala, toată suferinţa şi rupturile de viaţa pământească în urma cărora medicii îmi spuneau că, de fapt eram ca şi mort!”

Chiar dacă nu acesta este subiectul articolului de faţă, cred că se cuvine menţionat, măcar fugitiv, că Petrică Dima a fost deosebit de activ şi ca poliţist, dar şi acum, după trecerea în rezervă. Înainte, printre altele, a conceput şi a iniţiat un program de luptă împotriva clanurilor de crimă organizată (“de o mie de ori mai periculoase decât găştile de cartier”, afirmă el), precum şi înfiinţarea unei poliţii a Centrului Vechi al Capitalei, demers aprobat de Vasile Blaga, ministru de interne la acea vreme. După, a devenit prim-vicepreşedintele unui partid politic, membru activ al unor o.n.g.-uri care se ocupă de apărarea drepturilor cadrelor militare, de lupta împotriva fenomenului drogurilor, al unui grup de redactare a unui priect de lege pentru schimbarea Constituţiei “în folosul oamenilor”, conduce serviciul de pază “Metropolis Force”, dar este şi avocat, meserie pe care însă nu mai are timp să o practice. Toate acestea, între altele… Nu s-ar zice, aşadar, că are odihnă , şi asta pentru că – mai spunea el – “am jurat credinţă patriei şi poporului meu, iar eu am onoare şi demnitate”. Noţiuni care, din nefericire pentru oricine se (mai) simte legat cu ceva de ţara asta a noastră, sunt ridiculizate, batjocorite, dispreţuite, ca un lucru învechit şi inutil, numai bun de aruncat la gunoi. Ceea ce nu e absolut deloc real şi normal.

Moarte cu repetiţie

Nu întâmplător a ajuns Petrică Dima poliţist, printre calităţile obligatorii în această profesie numărându-se şi o sănătate ireproşabilă. Totuşi, viaţa dezordonată pe care recunoaşte că a dus-o (aminteam de neglijarea odihnei, a hrănirii, dar se adaugă şi stresul specific extraordinar ori tensiunile de tot felul) cât a fost activ l-a condus cu perfidie către drumul cel fără de întoarcere. Şi, mărturiseşte acest om, chiar “a murit” de câteva ori. De fapt, a avut mai multe experienţe în pragul morţii. Abia în 1992 i s-a diagnosticat o hepatită avansată, dar nici atunci nu a conştientizat pericolul real, fiindcă încă nu se cunoşteau foarte multe despre această maladie, iar populaţia de la noi nu era informată. Vreme de 5 ani a dus boala pe picioare, însă, după ce durerile de ficat au devenit aproape permanente, în octombrie 1997 a cunoscut şi prima stare de comă. Dus de urgenţă la reanimare în urma unei hemoragii digestive masive, a fost diagnosticat cu varice esofagiene. Iar crizele extreme s-au repetat. “De câteva ori – îmi mărturisea Petrică Dima – lucrurile mele au fost date familiei, cu mesajul că nu se mai poate face nimic să fiu salvat. Ţin minte că la o externare, doctorul Gheorghe Răducanu mi-a spus să merg unde cred eu că pot găsi leac şi salvare, chiar şi la vraci, la popi, la vrăjitoare… M-am dus întâi la Vasile Cozac, dar ceaiurile lui nu m-au ajutat cu nimic. Doctorul Ladislau Eltes, de la Oradea, mi-a spus că nu ştie dacă mai am de trăit două-trei luni, dar mi-a dat nişte ceaiuri, care însă nu mi-au îmbunătăţit starea. Am ajuns apoi la terapeuţi din Făurei, Naipu, Alexandria, aici, în Bucureşti, am băut ceaiuri, am fost tăiat sub limbă, am făcut bioenergoterapie şi mi-a fost recomandată chiar şi urinoterapie. Rezultatul – analizele medicale mi-au ieşit iarăşi foarte proaste.”

În timpul altei crize puternice, cu o hemoragie violentă, a fost dus la urgenţe, cu destinaţia direct la sala de operaţie. Şansa vieţii lui, probabil, a fost că doctorul Răducanu era de serviciu, l-a recunoscut şi le-a spus celor care îl transportau: “Nu-l duceţi la chirurgie, că-l omorâţi! Aduceţi-l la cabinetul meu.” Şi, după un consult rapid, l-a redirecţionat către reanimare, unde doctorul Epureanu, deşi sceptic, i-a pus o sondă de drenaj. Când şi-a revenit, după 5 zile, l-a văzut pe acesta la căpătâiul său şi a auzit sfatul rostit fără menajamente: “Mafiotule, ai depăşit momentul, dar dacă mai faci aşa ceva o dată, la Dumnezeu ajungi!” “Am mai făcut de încă 5-6 ori – îşi aminteşte Petrică Dima – analizele îmi ieşeau ca ale unui mort, dar am trăit. Poate o forţă divină m-a ocrotit şi astăzi lucrurile stau cu totul altfel.”

Revelaţia şi reînvierea

O vreme, colegii de serviciu şi medicii de la spitalul “Dr. Gerota” al Ministerului de Interne l-au rugat să se pensioneze. A făcut-o într-un târziu, când nu a mai putut rezista şi a spus “Nu mai pot”. Era trecut pe lista de transplant de la Clinica Fundeni, de el ocupându-se din anul 2001, cu un profesionalism desăvârşit, dr. Mariana Mihăilă. În 2004, aceasta l-a inclus într-un program cu finaţare americană, care urmărea menţinerea pacientului în viaţă până la un eventual transplant, cu ajutorul unor sonde ce permiteau circulaţia sângelui prin ficat, fără să mai treacă prin varicele esofagiene. Garanţia funcţionării favorabile era pentru 5 ani, iar din cei 5 pacienţi din program (ceilalţi 4, trecuţi de 50-60 de ani), doar Petrică Dima mai trăieşte azi. “Număram zilele până la expirarea garanţiei şi, când aveam sonda deja de vreo 4 ani şi jumătate, în 2008, am fost transplantat. Încercasem şi cu un donator din familie ori dintre colegi, dar nu s-a realizat. În ziua aceea din luna martie, când am fost anunţat că voi fi operat, mi-au dat lacrimile. Nu ştiam dacă nu cumva erau ultimele mele ore de viaţă. E un pas foarte greu, numai dacă eşti într-o astfel de situaţie poţi înţelege exact despre ce e vorba. Dar cu mine s-a produs un miracol şi m-am născut a doua oară, datorită echipei de aur a chirurgilor de la Fundeni, condusă de domnul doctor Irinel Popescu.”

L-am rugat să menţioneze, pe cât posibil, numele câtorva dintre cei care crede că l-au ajutat cel mai mult în toată această perioadă de cumpănă, însă Petrică Dima a mărturisit că ar face o nedreptate, deoarece, alături de dr. Popescu sau Mihăilă sau Doina Hrehoreţ, de dr. Silviu Ciurea, Bogdan Dorobanţu, Vlad Braşoveanu, de dr. Victor Tomulescu sau Gabriel Mitulescu, absolut toţi ceilalţi membri ai echipei de transplant, inclusiv anestezista Laura sau asistentele, i-au rămas în suflet şi în gând ca binefăcătorii săi. În aceeaşi perioadă însă a mai avut un “oaspete” ocrotitor. Întâmplarea poate părea stranie, nefirească, dar pentru el a fost vitală, o experienţă ce i-a schimbat radical întreaga fiinţă şi implicit viaţa. După 4 zile de inconştienţă, când, după operaţie, a fost chinuit de imagini de coşmar, “demonice”, cum spune el însuşi, Petrică Dima mărturiseşte că i-a apărut în faţă chipul lui Iisus Christos, coborând “aşa, de sus în jos, cum ai coborî o draperie, şi într-o lumină orbitoare, ca explozia de la Hiroshima. Nu a vorbit cu mine, dar mi-a transmis într-un fel că sunt salvat, că voi fi o persoană bogată – nu ştiu, poate că sufleteşte şi spiritual – şi să fac cât mai mult bine, să fiu un om blând şi bun, să-i ajut pe ceilalţi oameni. Iar mesajul meu pentru oameni este să ducă o viaţă cumpătată, cu frică, dar şi iubire de Dumnezeu, să se aplece cu mai mult suflet către cei aflaţi în suferinţă şi care au nevoie de ajutor, să fie mai buni, mai toleranţi, fiindcă viaţa noastră e atât de firavă, încât se poate rupe în orice clipă.”

* * *

Petrică Dima este ori un om foarte norocos, ori un ales al forţelor divine ce ne ocrotesc, pentru a cunoaşte începutul căii spre acel “dincolo” niciodată dezvăluit muritorilor şi a-l arăta cum se cuvine semenilor săi. Mi-a vorbit mult despre acei oameni în halate albe pe care îi vede ca pe nişte supraoameni salvatori de vieţi şi alături de care suferă enorm atunci când vede prin ziare şi la televiziuni cum sunt târâţi, absolut nemeritat, în murdărie şi nu li se recunosc meritele de nepreţuit. Şi mi-a vorbit despre colegii săi de suferinţă, care au devenit un fel de mare familie unită prin acelaşi gen de încercări depăşite cu bine, despre poveştile de viaţă, nu de puţine ori triste, ale cadrelor medicale şi ale altor angajaţi din spitalele prin care a trecut – şi ei, ca şi noi, cei ce ne numim la o adică pacienţi, fiind tot oameni, şi despre acel Om necunoscut – donatorul care, prin moartea lui, a făcut ca el, Petrică Dima, să se bucure azi, mai departe, de soare, de flori, de cântece şi iubire.”Recunoștință și mulțumire față de familia binefăcătorului meu care cu siguranță trăiește în RAI cu îngerii”a spus în încheiere d-nul Dima.

Un singur amănunt voi mai mentiona, din biografia atât de bogată a acestui om; nu pacient, de această dată. Cu 3 luni şi jumătate în urmă i s-a născut primul copil, Petru-David, chiar dacă el, tatăl, se află în pragul vârstei de 48 de ani. Şi – îmi place să cred – nu e deloc o întâmplare…

Adrian-Nicolae POPESCU

Viaţa nu este făcută numai din lumină şi bucurie, ci uneori soarele parcă dispare şi un imperiu de cenuşă ne pândeşte momentul de slăbiciune, de renunţare, pentru a ne lua în stăpânire trupul şi sufletul. Poate că ideea de mai sus este destul de banală, dar nu înseamnă că ea nu e şi teribil de reală. A simţit-o la modul foarte profund, însă într-un fel care îi este cumva caracteristic, o tânără aflată o vreme la cumpăna dintre viaţă şi neviaţă. Am spus „neviaţă”: adică nu moarte propriu-zisă, ci o stare ce încă ne depăşeşte puterea de înţelegere şi de acceptare a Universului, aşa cum a fost el creat de Divinitate. Vom vorbi în continuare despre şi cu acest om extraordinar care e Raluca Dobranis, un om ce a avut neşansa de a afla la un moment dat că suferă de o boală cumplită, dar şi şansa de a reveni în lumea aşa-zicând normală, datorită unor semeni care înainte de orice cunosc cel mai bine valoarea vitală a ceea ce înseamnă iubire şi dăruire necondiţionată. Să începem, aşadar, cu începutul!

Un început de dramă. Cu atât mai cumplit, cu cât Raluca – de fapt, Raluca-Maria, cum a ţinut ea să precizeze, şi nu întâmplător – a primit vestea la o vârstă la care ar fi trebuit să îşi înceapă zborul prin viaţă, cum ar spune poeţii. Avea doar 18 ani, era în clasa a XII-a şi bac-ul bătea la uşă, când o anemie foarte puternică aproape că a doborât-o. Din acel moment, a debutat un lung şir de analize şi internări în spital, însă adevărata cauză a suferinţelor sale a continuat să rămână ascunsă. S-a crezut că are Lupus, leucemie ori cine ştie ce boală autoimună, diagnosticul precis stând tot timpul pe muchie de cuţit, mai ales că nu i se depistase în organism niciun virus. După mai multe internări şi tratamente, medicii din Braşov – locul de baştină al Ralucăi – au reuşit să îi trateze cu succes anemia, astfel că şi-a putut susţine examenul „de maturitate”, depăşit cu o medie chiar foarte mare, dacă ne gândim prin câte necazuri trecuse. Din păcate însă boala continua să îi macine trupul, nevăzută şi încă neagresivă la modul perceptibil direct.

Între timp, tânăra a intrat la facultate (actualmente este inginer chimist), dar a fost tratată în continuare la Spitalul Fundeni. Mama sa, care i-a stat alături tot timpul, ca o icoană ocrotitoare, l-a aşteptat într-o zi pe binecunoscutul medic Irinel Popescu până când a ieşit din sala de operaţie şi i-a prezentat dosarul fiicei sale. După ce l-a studiat cu atenţie, acesta a decis că Raluca trebuie să fie inclusă pe lista de aşteptare pentru transplant hepatic, repartizând-o conf. dr. Liana Gheorghe. Avea 24 de ani şi deja nimeni nu ar fi putut să îi spună cu certitudine totală: „Ai toată viaţa înainte!”. Totuşi, surprinzător sau nu, însă deloc paradoxal, persoana care a avut în continuare cea mai mare încredere că va fi bine a fost ea însăşi. „În facultate m-am simţit relativ bine – ni s-a destăinuit Raluca. Făceam tratament, aveam un regim de viaţă deosebit, cu multă mişcare, dietă sănătoasă, dar mai ales cu mult optimism. Mi s-a făcut şi o şedinţă de chemoembolizare, deoarece aveam nişte noduli în zona ficatului, tratament care la majoritatea pacienţilor acţionează foarte bine. La mine nu a funcţionat. A început să-mi cadă părul, însă – poate nu mă credeţi, dar nu m-am speriat. Ştiţi, eu nu sunt o persoană din cale-afară de credincioasă, dar am zis că dacă Dumnezeu mă vrea la el, o să merg. Totuşi, am considerat că El îmi oferă şi o nouă şansă, dacă eu însămi mă ajut şi am continuat să lupt. Cu boala, cu slăbiciunea trupească, înfrânându-mi-o totodată şi pe cea sufletească. Aşa am considerat că trebuie să procedez…”
Raluca a avut trei prilejuri de transplant. Prima dată, când i s-a spus să se pregătească pentru operaţie, analizele premergătoare au depistat o infecţie şi totul a căzut, inclusiv speranţele mamei, care stătea cu ea în spital. A doua oară, ficatul care îi putea fi grefat s-a dovedit mult prea mare pentru trupul ei firav şi slăbit. În fine, a treia oară şansa i-a surâs, deşi tocmai atunci tânăra pacientă devenise aproape inconştientă de ceea ce se întâmpla, din cauza unei epuizări fizice extreme.

Pur şi simplu dormea când i s-au făcut, noaptea târziu, analizele în vederea pregătirii operaţiei de a doua zi. De fapt, a fost vorba despre un transpalnt de tip split, organul donat fiind practic împărţit cu un alt pacient. Raluca a primit lobul stâng, mai mic şi mai potrivit pentru ea, iar lobul drept i-a fost grefat unui tânăr aflat în aceeaşi situaţie. Fetei i-a zburat atunci gândul la băiatul mort la numai 21 de ani, care ajuta astfel să trăiască mai departe alte cinci persoane aflate în suferinţă: de la el au fost prelevate şi transpalantate inima, ficatul şi ambii rinichi. Am întrebat-o dacă simte cumva că are o parte din corp străină, iar răspunsul a venit firesc şi totodată puţin surprinzător: „Nu, nu mi se pare deloc ceva străin. Totul vine de la Dumnezeu, iar dacă acel băiat a murit înseamnă că şi-a împlinit menirea, astfel ca alte cinci persoane să îşi continue existenţa pe Pământ. De fapt, credinţa pe care o am în inimă îmi spune că fiecare dintre noi e o parte de Divinitate şi că din noi vine doar răul, egocentrismul ăsta care ne distruge. Totuşi, chiar dacă ne considerăm fiinţe inteligente, niciodată nu vom înţelege cu adevărat ce anume este Dumnezeu.”

Ne-a vorbit mult Raluca despre întreaga echipă de transplant de la Fundeni, cu o anume reţinere pricinuită de teama că ar nedreptăţi pe cei pe care nu i-a menţionat, referindu-se însă în special la medici extraordinari şi ca oameni, precum Irinel Popescu, Doina Hrehoreţ, Vlad Braşoveanu, Liana Gheorghe, Gabriela Smira, dar şi la asistenta-şefă Suzana Anghel, la asistenta Cornelia Nedelcu ori – pe un alt plan – la dr. Crina Ştefănescu, preşedinte al Asociaţiei Transplantaţilor de Ficat LIVERTRANS (ea însăşi aflată într-o situaţie similară, suferind, după câţiva ani de aşteptare şi speranţă, o grefă de ficat care din fericire a avut urmări pozitive). “Este extrem de important ca medicul să fie de la început alături de tine, să te sprijine astfel încât să te asigure că te vei face bine, şi nu să-ţi spună că nu mai ai nicio şansă.” – ne-a împărtăşit tânăra părerea ei absolut justificată, mai ales în contextul în care există şi situaţii când speranţa de vindecare este înăbuşită tocmai de cei meniţi să ajute şi să îngrijească nu doar trupul, ci şi sufletul. Căci Raluca a mai avut de depăşit numeroase alte situaţii grele, după operaţie: un început de diabet, fistulă a arterei hepatice… Când s-a ridicat din patul de spital cântărea doar 34 de kilograme. Din acel moment a început un fel de reeducare a propriului corp, ca şi cum ar fi fost un copil mic: a învăţat din nou să ducă la gură lingura cu mâncare, să scrie, apoi să meargă. Şi şi-a propus să-şi împlinească un vis!

Stătuse în spital, numai pentru operaţia de transplant, mai bine de 4 luni. Când i s-a spus că va fi externată a crezut că i se întâmplă o minune. Avea de ceva timp o dorinţă simplă, într-un fel puţin ciudată, dar puternică, pe care de altfel o destăinuise şi medicului: să meargă acasă şi să dea de mâncare găinilor. Visul ei cel mare era însă acela de a merge în vara aceea pe Vârful Omu şi la mare. Şi nu a renunţat. La trei luni de la externare a parcurs Transfăgărăşanul, cu un tub de drenaj în corp. În Bucegi a mers singură, până pe vârf, apoi a ajuns şi la mare. Un efort de voinţă, dar şi o demonstraţie deloc ostentativă de forţă şi de optimism, calităţi în măsură să depăşească şi să învingă aproape orice greutăţi în viaţă. S-a aşteptat o clipă ca medicii să nu fie tocmai încântaţi de performanţele ei, dar dr. Doina Hrehoreţ a încurajat-o: “Bravo ţie!”

… E adevărat, poate pentru mulţi semeni, care nu înţeleg ce poate să însemne a trece printr-o suferinţă care îţi pune în cumpănă însăşi viaţa, vorbim despre lucruri banale, despre gânduri, replici şi fapte simple şi nesemnificative. Totuşi, ar trebui ca fiecare dintre noi – om bolnav ori sănătos, optimist debordant sau pesimist incurabil – să ştie şi să înţeleagă că susţinerea morală din partea celor din jur poate fi vitală. O dovadă clară prezentată din tot sufletul de Raluca este “marea sa familie” – amintita Asociaţie Livertrans. Dincolo de faptul că beneficiază de o anume protecţie oficială, membrii care au la activ un transplant de ficat sunt realmente legaţi între ei şi sufleteşte. Există printre ei persoane care nu şi-au mai putut continua activitatea şi existenţa normală, iar faptul că pot comunica direct cu oameni care ştiu exact prin ce trec constituie un sprijin extraordinar.

Vom încheia acest debut de tematică în mod firesc, aşa cum… am început: cu braşoveanca Raluca Dobranis. Raluca-Maria. Celălalt nume al său – Maria – ne-a mărturisit ea că îi este de fapt cel mai drag, deoarece se gândeşte deseori că vine de la numele Sfintei Fecioare, cea care a suferit cumplit văzându-şi Fiul ţintuit pe cruce. Cât despre viaţa de aici, trăită printre oamenii tot mai grăbiţi de azi, şi-o doreşte cât mai firească şi mai împlinită. Nu cu bogăţii pământeşti, ci cu realizări care să le fie de real folos celor din jur. Acum, Raluca urmează să depăşească masterul, apoi să-şi susţină doctoratul, iar timpul şi viaţa cu siguranţă vor face ca realizările să nu se oprească aici. Resurse interioare are din belşug; adică, altfel spus, suficient de multe ca să poată oferi şi altora. Căci, spune ea – “este foarte-foarte important să poţi dărui din toată fiinţa ta, celor de lângă tine, speranţa de care fiecare om are nevoie pentru a depăşi momentele grele”.

Cand am intrat in salon, am dat cu ochii peste doua tataroaice. Frumoase si migdalate, mai-mai ca miroseau a mare si a suberek cald. Si nu am fost departe de imaginea pe care mi-am proiectat-o inconstient, pentru ca una dintre pacientele cu care aveam sa vorbesc se numea Zecheria Șecure si este tataroaica din Constanta.

Zecheria are 62 de ani si a lucrat de cand se stie la baile de namol din Eforie Nord. Avea o viata frumoasa si linistita, alaturi de sot si de fiica. Totul pana in 2008 cand, in urma analizelor gratuite decontate de stat a descoperit ca are grave probleme hepatice (hepatita C), care au necesitat inceperea de urgenta a unui tratament pe baza de interferon, la Constanta.

Din pacate, organismal ei nu a raspuns la acest tratament, asa ca medicii constanteni au indrumat-o pe Zecheria catre spitalul Matei Bals din Capitala. Aici a asteptat sa urmeze un alt tratament ce i s-a spus ca va fi unul revolutionar si salvator, insa, tratamentul nu a mai aparut, motiv pentru care a ajuns la sectia de gastroenterologie de la Fundeni.

Intr-un final a scapat de hepatita C dar, din pacate, i-a fost afectat destul de grav ficatul. Medicii specialisti i-au descoperit noduli ce au necesitat operatiuni de chemoembolizare.

A fost inscrisa pe listele de asteptare pentru un transplant de ficat si tot ce a mai avut de facut a fost sa mearga acasa si sa astepte cuminte telefonul salvator de la Bucuresti.

S-a intamplat chiar anul acesta, pe 2 aprilie. “Am fost chemata de urgenta la Bucuresti. Mi s-a spus ca s-ar fi gasit un ficat care ar putea fi compatibil si am venit intr-un suflet si plina de speranta. Din pacate, nu a fost sa fie. Spre ghinionul meu, ficatul nu a fost bun si am plecat acasa cu sperantele naruite. Nu va pot spune ce a fost in sufletul meu cand am aflat ca nu voi fi operata si ca trebuie sa plec si sa astept din nou”, ne-a povestit Zecheria.

Se pare, insa, ca cineva acolo sus a avut grija de sufletul femeii, asa ca la nici doua saptamani telefonul a sunat din nou. Era 14 aprilie. Nici atunci nu a fost sa fie, din nou dezamagire.

Minunea s-a petrecut in iunie, cand, in sfarsit a aparut ficatul pentru ea. A fost chemata iar si de data aceasta totul a decurs ca la carte. A intrat in sala de operatii si, dupa o interventie care a durat cam 8 ore, Zecheria s-a nascut din nou, iar cea care a “asistat-o la nastere” a fost chirurgul Doina Hrehoret, singura femeie din Europa care face transplant de ficat si unul dintre putinii medici din Romania specializati in asemenea interventii cu un grad ridicat de dificultate.

Miracolul a fost posibil pentru ca undeva, intr-un colt al acestei tari, oameni cu suflet au inteles importanta uriasa a actului de donare. Au inteles ca in ciuda suferintei uriase pricinuite de pierderea celui drag, o particica din el ar putea trai in continuare in trupul celui caruia organul donat i-ar salva viata. Totul depinde de o semnatura, de un acord, de un “DA, pentru viata!”, pe care acesti oameni, apartinatorii potentialului donator, ai pacientului aflat in moarte cerebrala si-l dau.

Cand s-a trezit, i-au fost alaturi sotul, in varsta de 64 de ani, care plange si acum si nu ii vine sa creada ca miracolul vietii tocmai s-a infaptuit, dar si sora (n.r. cea care s-a aflat alaturi de Zecheria pe parcursul interviului nostru, insa care a preferat sa ramana in umbra).

“Sunt fericita si recunoscatoare atat medicilor care mi-au salvat viata si pentru care nu am suficiente cuvinte de multumire, dar si familiei donatorului, care a ales sa faca acest gest nobil care este acordul privind donarea de organe. Datorita acestui “DA, pentru viata!” eu am sa pot sa imi cresc multi ani, de acum inainte nepotii”, a incheiat zambind, cu lacrimi in ochi, Zecheria.

Cand am vazut-o prima oara pe Tamara, m-a frapat frumusetea ei. Ochii de un albastru limpede, pielea alba si parul lung. Era dezinhibata, zambitoare si extrem de sigura pe ea. Stiam ca imi va spune povestea ei de proaspat transpantata, dar simteam ca mai are o poveste, poate la fel de interesanta, daca nu chiar mult mai. Si nu m-am inselat. Pentru ca Tamara este un personaj cu totul si cu totul special.

Asa ca am ales sa spunem intai cine este Tamara si abia apoi cum a ajuns Tamara sa fie beneficiara unei operatii de transplant hepatic.

Are 53 de ani (dar nu ii dai mai mult de 40) si un sot, Tudor, care o iubeste ca pe ochii din cap. Au impreuna o fiica de 21 de ani si sunt stabiliti in Iasi. Ei sunt din Republica Moldova, de origine, insa s-au mutat in Romania si doar accentul moldovenesc le mai tradeaza radacinile. Bine, asta pana cand Tamara incepe sa vorbeasca in engleza. Atunci lucrurile se schimba, caci are un accent care dovedeste ca stapaneste impecabil limba lui Shakespeare.

Ei bine, Tamara lucreaza pentru ONU. Este manager comercial de contracte si calatoreste foarte mult. In ultimii ani a fost mai mult plecata in tara, in special in Africa, ea avand posibilitatea sa isi ia cu ea, in misiuni, si familia.

“In 2015, in urma unor analize de sange, am descoperit valori anormale ale trombocitelor, fapt ce indica o afectiune hepatica. Am mers imediat la medicul meu din Nairobi, capitala Kenyei. In urma interventiilor amanuntite la care m-a supus, diagnosticul a fost unul crunt, pe 1 mai 2015: ciroza hepatica”, si-a inceput povestirea Tamara Condrea

Lucrurile au fost tinute cat de cat sub control pana in aprilie anul acesta, cand, in urma altor investigatii, i s-a descoperit cancer la ficat, cu indicatia urgenta de transplant. “Medicul meu din Nairobi a luat legatura cu un specialist renumit care ii era prieten, din Londra, si m-a trimis la el. Am plecat cu primul avion si, din pacate, desi necesitatea efectuarii unui transplant de ficat era vitala, britanicul mi-a explicat ca, din cauza legislatiei, aceasta interventie o pot face doar la mine in tara. Si el insusi, dupa ce a studiat pe internet, mi-a spus fericit ca a descoperit ca in Romania exista un centru extraordinar specializat in transplantul de ficat, cu specialist renumiti si rezultate fabuloase, la Fundeni. Asa ca am venit aici increzatoare si le-am cerut specialistilor romani sa imi salveze viata”, a continuat Tamara.

Tamara Condrea a avut un noroc urias, semn ca Dumnezeu a vrut-o in viata, probabil ca sa o trimita cat mai repede la alte misiuni ONU in lume. Nu de alta, dar un ficat compatibil ei a aparut intr-un timp record si, pe 14 iunie, viata ei a fost salvata miraculos de medicii de la Fundeni. A fost operata de chirurgul Doina Hrehoret, singura femeie din Europa care face transplant de ficat si unul dintre putinii medici specializati in Romania in asemenea interventii dificile.

Miracolul a fost posibil pentru ca undeva, intr-un colt al acestei tari, oameni cu suflet au inteles importanta uriasa a actului de donare. Au inteles ca in ciuda suferintei uriase pricinuite de pierderea celui drag, o particica din el ar putea trai in continuare in trupul celui caruia organul donat i-ar salva viata. Totul depinde de o semnatura, de un acord, de un “DA, pentru viata!”, pe care acesti oameni, apartinatorii potentialului donator, ai pacientului aflat in moarte cerebrala si-l dau.

“Vreau sa le multumesc tuturor celor care mi-au salvat viata. Am descoperit in Romania specialisti desavarsiti, medici extraordinari pentru care profesia inseamna totul. Pana cand nu ajungi sa fii internat intr-un spital din Romania si nu ai de-a face cu adevarat de experienta acestor medici, nu ai cum sa judeci. De afara, plecata fiind departe de tara, am citit pe Internet cate in luna si in stele despre sistemul medical romanesc. E adevarat, poate ca nu este cel mai bine pus la punct sistem. Poate ca medicii nostri pleaca in strainatate, poate ca avem si hibe, ca peste tot. Insa aici, la Fundeni am intalnit daruire, profesionalism, umanitate, oameni care lucreaza cu suflete, nu cu bucati de carne. Am descoperit ca se poate si am beneficiat de un program care functioneaza, iar eu sunt dovada vie ca se poate. Si pentru asta le multumesc din suflet tuturor specialistilor implicati in salvarea mea si familiei donatorului, care mi-a dat sansa sa traiesc”, a incheiat usor emotionata Tamara.

Pe Lidia Baragan am gasit-o razand cu gura pana la urechi intr-un salon al zonei transplantati de la Centrul de Chirurgie Generală și Transplant Hepatic ”Dan Setlacec” din cadrul Institutului Clinic Fundeni. Nimic din buna dispozitie a pacientei nu te putea duce cu gandul la faptul ca, nu demult, fusese supusa unei dificile operatii de transplant de ficat.

Ei bine, da, Lidia Baragan, in varsta de 58 de ani, din Navodari, se numara printre beneficiarii programului de transplant hepatic, programului care salveaza vieti, cel care le da bolnavilor fara speranta sansa la o noua viata.

Povestea trista a Lidiei a inceput in 2006. Lucrase ca laborant chimist la electrocentralele din Constanta cand, intr-o zi, cineva i-a spus ca este foarte galbena. “Era chiar la inceputul anului, pe 3 ianuarie. Imi amintesc perfect. Am mers la spitalul din Constanta, la Urgenta. M-au internat la boli infectioase, am stat 16 zile in spital, insa, in ciuda investigatiilor facute, medicii nu au reusit sa descoperea ce aveam. Asa ca m-au indrumat sa merg la Bucuresti”, si-a inceput Lidia povestirea.

Asa a ajuns la Institutul Fundeni unde, dupa analize amanuntite, este anuntata ca sufera de hepatita autoimuna, este stabilizata si lasata sa plece acasa, sub tratament. A urmat o perioada lunga de medicatie si monitorizare periodica facut de catre medicii de la Constanta.

“Lucrurile au decurs relativ normal, mi-am reluat viata obisnuita pana in 2012 cand, la un alt control de rutina am fost anuntata ca am ciroza. Au urmat alte tratamente, alte perioade de monitorizare pana in februarie 2013 cand am varsat sange. Am mers de urgenta la spitalul din Constanta de unde am fost trimisa, iar, la Fundeni. Diagnosticul, de data aceasta, a fost clar: ciroza hepatica autoimuna. In 2014 am fost indrumata sa imi fac dosarul pentru inscrierea pe listele celor apti pentru un transplant de ficat si tot ce am mai avut apoi de facut a fost sa ma rog la Dumnezeu sa ma lase in viata si sa vin periodic la control si la stabilizare. Au urmat, apoi, mai multe episoade destul de urate: in 2018 o hemoragie esofagiana, apoi mi-au fost descoperiti 3 noduli in ficat care au necesitat interventii de chemoembolizare, apoi o ascita violenta, chiar anul acesta de Florii, asa ca am fost internata la Fundeni si… de atunci nu am mai plecat”, a continuat Lidia.

Salvarea a venit pe 7 mai, odata cu un ficat compatibil care i-a salvat viata, prin intermediu bisturiului magic manuit de chirurgul Doina Hrehoret, singura femeie din Europa care face transplant de ficat si unul dintre putinii medici specializati in Romania in asemenea interventii dificile.

Operatia a decurs normal, iar Lidia s-a trezit cu sansa la o noua viata. Miracolul a fost posibil pentru ca undeva, intr-un colt al acestei tari, oameni cu suflet au inteles importanta uriasa a actului de donare. Au inteles ca in ciuda suferintei uriase pricinuite de pierderea celui drag, o particica din el ar putea trai in continuare in trupul celui caruia organul donat i-ar salva viata. Totul depinde de o semnatura, de un acord, de un “DA, pentru viata!”, pe care acesti oameni, apartinatorii potentialului donator, ai pacientului aflat in moarte cerebrala si-l dau.

Lidia ii multumeste fara incetare celui care i-a salvat viata si se roaga la Dumnezeu sa ii odihneasca sufletul. Este fericita si isi traieste viata alaturi de sotul ei Vasile (59 de ani), cel care i-a fost alaturi in permanenta in toata aceasta perioada de grea incercare. Acasa o asteapta cei doi baieti ai ei, unul de 36 de ani, altul de 37 de ani, fericiti ca mama le va fi alaturi inca multi ani de acum inainte.

Cand i-am cerut Lidiei Baragan voie sa ii facem cateva fotografii a zambit cald si i-a cerut imediat sotului bentita cu floricele. Nu putea aparea oricum in poze. S-a pieptanat, s-a rujat, si-a pus bentita si ne-a oferit apoi cele mai frumoase imagini de invingatoare. Pentru ca asta este Lidia, o invingatoare!

Bună ziua, stimați participanți!

Numele meu este Anamaria Nárai și sunt transplantată hepatic de 10 ani!

Sunt fericită că ne vedem în altă parte decât în spital și în alt context decât pentru consult, tratamente, sau proceduri medicale. O dată pe an sărbătorim, nu doar tratăm, vindecăm, ameliorăm! O dată pe an NE BUCURĂM!

Transplantul este pentru mulți bolnavi unica șansă la viață. Și nu doar la viață, ci la o viață bună, de care ne putem bucura sub toate aspectele: serviciu, călătorii, familie, pasiuni.

Noi, cei prezenți aici știm asta: după transplant ne-am întors la lucru, mulți dintre noi s-au căsătorit după transplant, am devenit părinți, pe scurt, am făcut lucruri pe care bolnavii nu le pot face! Dar noi le facem! Pentru că nu mai suntem bolnavi!

Prin prezența noastră, a transplantaților, în societate, în societatea activă, arătăm că programul de transplant este un succes, iar transplantul este o soluție! Noi nu suntem, sau nu MAI suntem în grija statului, ci avem statut de contribuabil, nu reprezentăm costuri, ci aducem venituri la vistieria publică.

Arătându-ne, ca oameni sănătoși ce suntem, în adunări ca cea de față, dar și de câte ori avem ocazia, popularizăm ideea de donare de organe, căci creșterea numărului de donatori înseamnă salvarea mai multor vieți, precum și scurtarea listelor de așteptare pentru transplant.

Schimbând un pic registrul, aș vrea să-mi exprim mâhnirea față de campaniile media care promovează ideea că programul de transplant este o mafie la dispoziția câtorva, care distribuie organe pe criterii discreționare și cu unicul scop al obținerii de profituri! Mă uit la mine, mă uit în jurul meu și observ așa: eu și alții ca mine suntem oameni normali care trăiesc din salariu, alții sunt elevi/ studenți, alții sunt pensionari; ce vreau să spun, este că suntem oameni cu venituri medii, rezonabile, dar insuficiente ca să fi putut “cumpăra” organe! Și noi, membrii Asociației LIVERTRANS suntem în număr de cca 600! Asta înseamnă că programul de transplant nu e compromis, ci că organele se alocă și transplanturile se prioritizează pe criterii medicale.

Că există și nereguli, asta nu știu și nici nu e locul meu să comentez; derapajele, oricare ar fi acelea, este normal să fie sancționate de autorități, în interesul nostru, al tuturor!

Dar mi-aș dori ca articolele media pe seama neregulilor sesizate/ constatate/ cercetate etc să se facă cu responsabilitate, fără generalizări care induc neîncrederea populației în programul de transplant în ansamblul lui. Finalitatea în această situație, este pe cât de simplă, pe atât de tristă: oamenii mor! Oamenii MOR pe listele de așteptare! Și statisticile pe ultimii ani sunt grăitoare în acest sens!

Revin la nota optimistă cu care am început și închei într-o notă încurajatoare, printr-un mesaj prodonare, reproducând un citat de pe pagina de start a ANT, www.transplant.ro, care sună cam așa:

„CE AM FĂCUT PENTRU NOI ÎNŞINE MOARE ODATĂ CU NOI, CEEA CE FACEM PENTRU CEILALŢI RĂMÂNE ŞI ESTE NEMURITOR” Albert Pike

Vă mulțumesc!

O femeie cu niste ochi incredibil de albastri. Asa am intalnit-o pe Lucica intr-o rezerva a sectiei Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic ”Dan Setlacec” din cadrul Institutului Clinic Fundeni.

Zambea, chiar daca suferise recent o operatie de transplant de ficat. Zambea pentru ca traia, pentru ca Dumnezeu i-a dat sansa la o noua viata.

Lucica Tamas s-a nascut a doua oara pe 15 decembrie 2018, ziua in care a intrat in sala de operatie.

“Am fost 30 de ani inspector de resurse umane. Am facut si sport de performanta, baschet, am avut mereu o viata activa, pana cand, de la un moment dat, lucrurile au inceput sa se schimbe in viata mea. Am inceput sa obosesc din ce in ce mai rau, pana cand starile de rau au ajuns sa ma ingrijoreze. Am mers la doctor, beneficiind de asigurarea medicala privata a sotului meu. Si de aici, a inceput cosmarul”, ne-a povestit Lucica (57 de ani).

Dupa numeroase investigatii medicale, cu rezultate care mai de care mai infricosatoare, daca nu chiar fataliste, a aflat ca are o ciroza cu tumoare hepatica.

Lucica: “M-am dus cuminte, acasa la Brasov, sa ma rog la Dumnezeu sa ma salveze”

“Sefa sectiei Gastroenterologie de la spitalul sin Brasov mi-a recomandat sa plec de urgenta la Cluj, unde am urmat un tratament prin radiofrecventa. Cu timpul lucrurile s-au complicat cu probleme pulmonare. Medicii au decis, atunci, ca reprezint un caz pe care doar Fundeniul l-ar putea trata, asa ca m-au indrumat spre Bucuresti. Am ajuns in Capitala, unde s-a constatat ca intrunesc punctajul necesar unui transplant hepatic. Am fost inscrisa pe listele de asteptare si m-am dus cuminte, acasa la Brasov, sa ma rog la Dumnezeu sa ma salveze”, a continuat Lucica.

Si din 2016, de cand a fost luata in evidenta, tot astepta minunea dumnezeiasca sa se intample. In toata aceasta perioada i-au fost mereu alaturi sotul Iancsi impreuna cu fiul lor de 23 de ani.

“De doua ori am fost chemata la Bucuresti, spunandu-mi-se ca ar exista un ficat ce mi-ar putea salva viata. Din pacate, nu a fost pentru mine in niciuna din aceste dati. A treia oara, insa, a fost cu noroc. Pe 15 decembrie 2018 am fost chemati din nou, Ne-am urcat de urgenta in masina si am gonit spre Capitala. Cand am ajuns la Spitalul Fundeni, totul s-a petrecut cu o repeziciune uluitoare, toata lumea alerga in jurul meu. La un moment dat nici nu mai stiam foarte clar ce mi se intampla, eram ca un robot care se adapta din mers situatiei”, isi aminteste pacienta.

Lucica a fost operata de dr. Doina Hrehoret, singura femeie din Europa de Est care face transplant hepatic

Operatia de transplant de ficat la care a fost supusa Lucica Tamas a durat 8 ore si a fost facuta de Dr. Doina Hrehoreţ, singura femeie din Europa de Est care face transplant hepatic şi unul dintre cei 4 chirurgi români care efectuează asemenea intervenţii complexe.

A fost eleva a profesorului Irinel Popescu, şeful Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic ”Dan Setlacec” din cadrul Institutului Clinic Fundeni. Dr. Doina Hrehoreţ are la activ mii de intervenţii chirurgicale la finalul cărora pacienţii au renăscut. Cu ajutorul lui Dumnezeu, asa cum îi place ei să spună! Şi poate că numărul celor cărora chirurgul le-ar fi putut dărui viaţa ar fi fost şi mai mare, dacă numărul donatorilor în moarte cerebrală ar fi crescut exponenţial, de la an la an, urmându-şi cursul firesc.

Lucica: “Nu imi vine sa cred ca traiesc si ca Dumnezeu mi-a dat aceasta noua sansa la viata”

“Nu imi vine sa cred ca traiesc si ca Dumnezeu mi-a dat aceasta noua sansa la viata. Nu stiu ce la cine a venit ficatul care m-a salvat si, ca sa fiu sincera, nici nu vreau sa aflu, insa multumesc din suflet familiei care si-a dat consimtamantul pentru ca organele persoanei dragi lor sa poata fi prelevate. Prin gestul lor m-au salvat pe mine si, cu siguranta si alte vieti. Dumnezeu sa va dea sanatate, asa cum si voi, prin gestul vostru, mi-ati dat mie”, a spus, printre lacrimi de bucurie, Lucica, in timp ce sotul Iancsi Tamas o mangaia grijuliu. Barbatul nu s-a dezlipit o clipa de langa sotia lui si i-a fost mereu alaturi in clipele grele.

Din fericire, începând cu ultimele luni ale lui 2018, o minune dumnezeiască a făcut că numărul donatorilor aflaţi în moarte cerebrală a căror familii şi-au dat acceptul pentru prelevarea organelor să crească. Au apărut din ce în ce mai multe organe salvatoare de vieţi umane, speranţele a sute şi chiar mii de pacienţi români au renăscut. Pentru că importanţa actului de donare este una uriaşă. Un donator aflat în moarte cerebrală poate salva nu o singură viaţă, nu două, ci chiar cinci sau şase!

Astazi, Lucica Tamas a fost externata. Ea a plecat acasa la Brasov, alaturi de sotul ei, ca sa isi reia viata normala de care ii era dor. O normalitate pe care ne-o dorim toti, si pe care, poate, nu o apreciem cum se cuvine atunci cand o avem. Lucica e din nou un om normal, ca noi toti, si aceasta datorita unui transplant de ficat, datorita unei minuni facute de Dumnezeu prin mainile unui chirurg.

ASOCIATIA TRANSPLANTATILOR DE FICAT DIN ROMANIA

Soseaua Fundeni, nr. 258 (in incinta Institutului de Boli Digestive si Transplant Hepatic),Cladirea A, corp C, et.III, Biblioteca, CP 022328, Bucuresti, Nr. inreg. 21/24.03.2005, CIF 17727268,

email: drstefanescu@yahoo.com, www.transplantdeficat.ro,

Cont RO10 BACX 0000 0005 4782 5000, UniCredit Tiriac Bank Buzau-Obor

ASOCIATIA TRANSPLANTATILOR DE FICAT DIN ROMANIA

Soseaua Fundeni, nr. 258 (in incinta Institutului de Boli Digestive si Transplant Hepatic),Cladirea A, corp C, et.III, Biblioteca, CP 022328, Bucuresti, Nr. inreg. 21/24.03.2005, CIF 17727268,

email: drstefanescu@yahoo.com, www.transplantdeficat.ro,

Cont RO10 BACX 0000 0005 4782 5000, UniCredit Tiriac Bank Buzau-Obor

Mesaj emotionant al unui barbat din Botosani, pentru familia donatorului unui rinichi, din Oradea

In cursul acestei zile, pe adresa redactiei, ne-a parvenit un email cu un mesaj emotionant al unui barbat din Botosani, pe numele lui A.C. (nu-i vom dezvalui identitatea), care, bolnav fiind, a beneficiat de transplantul unui rinichi al unui donator din Oradea.

Mesajul lui A.C incepe asa: “Considerând că este de datoria mea să mulțumesc familiei donatorului care și-a dat acordul pentru prelevarea de organe, vă rog să publicați mesajul atașat , cu speranța că va ajunge la destinația dorită.”

Va redam ai jos, textul integral al barbatului care a primit grefa renala:

La 11 noiembrie 2018 , în viața mea s-a produs un eveniment major generat de transplantul de rinichi prelevat de la un donator, declarat în moarte cerebrală, la un spital din Oradea. Cu acordului familiei și după derularea procedurilor legale,c ei doi rinichi au fost prelevați de către o echipă medicală de la Spitalul ,,C.I.Parhon” din Iași, pentru a fi transplantați unor potențiali primitori compatibili de pe lista de așteptare. După un riguros proces de evaluare , am fost selectat ca primitor de grefă renală.

Operație a fost realizată cu succes în cadrul Compartimentului de transplant renal al spitalului de către o echipă medicală, de înaltă competență profesională, coordonată de Dl. Profesor doctor Adrian Constantin Covic.

Astfel , la 65 de ani, după trei ani de hemodializă, de trei ori pe săptămână, câte patru ore pe ședință, la un centru din Botoșani, am început o viață nouă care mi-a redat echilibrul fizic și psihic odată cu libertatea de mișcare.

Acest lucru nu ar fi fost posibil fără acordul membrilor familiei donatorului cărora le mulțumesc din suflet. Sunt puține cuvintele care să exprime sentimentele profunde și mulțumirea pentru acest gest nobil. Înțeleg că o astfel de decizie este greu de luat, în momentele grele ale despărțirii de cei dragi. Sunt convins că astfel de hotărâri aparțin persoanelor cu caractere puternice și cu viziune civică pozitivă. În bucuria mea rezervată, apreciez decizia familiei de a prelungi viața celui drag prin organele care vor continua să trăiască în alte corpuri vii. În ce mă privește , compar acest gest cu al unui erou care nu renunță la viață înainte de a mai face o faptă de vitejie.

Din păcate normele deontologice medicale nu-mi permit să cunosc mai multe detalii despre donator , de aceea, și eu, doresc să rămân în aceiași situație. Datoria mea prezentă și viitoare este de a îngriji această podoabă cât mai mult timp și de a cinsti memoria celui care mi-a dăruit-o.

Asigur familia îndoliată că ori de câte ori voi avea prilejul voi aprinde o lumânare și mă voi ruga la Dumnezeu să-i odihnească în pace sufletul său bun.

Doresc familiei puterea necesară pentru a depăși aceste clipe grele, multă sănătate și viață lungă.

Cu drag și recunoștință,

A.C.

Sursa: infooradea.ro / BOGDAN B. / 27.11.2018